2013-08-17

Tuum Gaudere !!!

Updated :

A Bulletin of Author's Health...


by Dr Dan Waniek, MD


Copyright © 2013

All Rights Reserved.

Copyright Requests Here




Cucernici părinți, iertare, și binecuvântați, frumoase doamne, priviți :








Georgi m-a scos din spitale la trei luni după cele cinci operații, cu ficatul înfloritor al fetei aceleia !
Veșnica ei pomenire, mergea la întâlnire de Sfântul Valentin, pe autostradă, cu o motocicletă...
Fiind ficat de fată cancerul hepato-celular nu mai recidivează.
E garantat, prin vârsta donatoarei, treizeci de ani :-)





2013-04-27

L'Histoire Vraie, Sine Ira et Studio, de Soljenytsine


Un Serviteur Orthodoxe de la Vérité


by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2013

All Rights Reserved.

Copyright Requests Here Please!



Édition : Brochée Prix : EUR 28,02
(Jusqu'au 10 Aôut 2010).
Et jusqu'au 10 Août 2008,

28 internautes sur 32
ont trouvé mon commentaire utile Sur ces
32 votants
74% ont apprécié l'ouvrage comme suit :
5.0 étoiles sur 5



Alexander Soljenitsyne
C'est un sacré coquin, prof de math, qui adore ses enfants auquels il donne de cours privés. J'admire sa justesse ! Et sa rectitude dans la survie ! C'est lui qui corrompait les sbires du camp de concentration pour le laisser vivre une nuit de rencontre amoureuse avec sa femme, sachant comment survivre au Goulag, il avait dit que l'Enfer n'était pas les autres, l'Enfer c'était de ne pas pouvoir aimer...







Regardez aussi le Carousel de Publications Immédiatement Accessibles de cet Auteur Extraordinaire :


Vérifiez aussi (tant qu'elles resteront disponible, pour un prix d'ami), mes lectures préférés de cet grand auteur, très peu connu et lu, énormément haï et mal cité, trop censuré et en somme trop peu mérité... !:





01. Alexandre Soljénitsyne, le meilleur écrivain russe du XX° siècle, ancient combattant, détenu, dissident, Prix Nobel de littérature, et un génie de l'histoire, est dévoué corps et âme à la Verité.


02. Il ne nous la donne telle qu'elle est, sans états d'âme, sans compromis, avec un respect total pour tout ce qui s'est passé.


03. Né en 1918, lui-même un "produit" du système soviétique, avec la terreur comme mode de vie, avec ses dizaines de millions de compatriotes tués, affamés, assasinés, avec son goulag, sous la censure et les interdictions totales de deplacement, même "interne", Alexandre Soljénitsyne est tout sauf menteur.


04. Voilà une voix de l'humanité que nul ne sait faire taire.


05. Tant que l'Occident ( lui-même si bien nommé - la "civilisation" basée sur "occidere", celle qui tue pour la prévention de la... tuérie), tant donc que l'Occident croyait pouvoir se servir du grand écrivain, Alexandre Soljénitsyne a été au centre du grand cirque médiatique.


06. Mais dès que son discours à l'université de Harvard a fait état de la culture du "bazar" et de la société mondialiste, celle qui ne peut pas exister car elle bâtit sur le sable de la sauvagerie assassine et la surconsommation (y compris hypocritique), l'Occident s'est beaucoup refroidi à son égard.


07. Ces deux volumes ne sont, par exemple, toujours pas traduits en anglais en ce début de mois d'aôut 2008.


08. Comme toujours, devant une oeuvre monumentale qu'on peut pas démolir, les Herostrats (Zérostrats, en langue Toileçaise ou Webbese) crient vite leurs accusations d'"antisémitisme".


09. Cette etiquette infamante, faite et distribuée dans un seul but - faire taire l'adversaire - est celle qui tient place à la fois à des arguments historiques, à de faits, et de jugements rationnels de valeur.


10. Y'a pire : diabolisation de l'adversaire, chappe de plomb médiatique, ostracisme social et "ré-éducation" - de préférence dans des hôpitaux psychiatriques spécialisés et/ou dans de camps de concentration.


11. Tout un système ! Il s'appelle "goulag". C'est du vécu ! C'est exactement ce qui Alexandre Soljénitsyne a vécu toute une vie ! Quelle ironie de son destin que de se voir "corrigé" en fin de vie !


12. Pourtant les arguments existent pour accepter la vérité telle qu'elle est. Et la plume d'Alexandre Soljénitsyne ne manqué pas de la mettre en lumière pour la postérité.


13. Peut être que Soljénitsyne écrit aussi pour régler les comptes avec la vie, et son propre destin en fin de vie, en tant que citoyen Russe !


14. En vérité ce grand pays orthodoxe a vu sa population réduite d'un tiers dans un siècle, suite à la campagne anti-orthodoxe d'extermination démocidaire la plus diaboliquement efficace:


15. Des milliers des prêtres, de moines et de moniales ont été exécutés, des dizaines de milliers d'églises desacrées, démolies ou transformées en "musées de l'atheisme", des millions de croyants terrorisés, persécutés jusqu'au camps de concentration, martyrisés, et des dizaines de millions de Russes tués : affamés, délaissés après avoir été rendus malades, assassinés.


16. C'est un miracle que ce pays existe toujours en tant que nation orthodoxe !


17. Et malgré le goulag, la terreur rouge, la rééducation forcée et malgré toutes les formes d'expérimentation sociale à très grande échelle, la vérité ressort, intangible et forte, comme l'huile sacrée à la surface de toutes les eaux troubles.






Regardez aussi le Carousel de Publications Immédiatement Accessibles de cet Auteur Extraordinaire :


Vérifiez aussi (tant qu'elles resteront disponible, pour un prix d'ami), mes lectures préférés de cet grand auteur, très peu connu et lu, énormément haï et mal cité, trop censuré et en somme trop peu mérité... !:



18. Des atrocités ont été perpétrées pour transformer par des moyens "scientifiques" l'humanité dans une masse amorphe, compliante, resiliente, non-croyante et facile à exploiter en la menant jusqu'à sa propre perte, par la renonciation à ses racines, à sa force de l'âme, à sa nationalité, famille, église, amour, et paroisse, à la solidarité et à l'espoir qui font vivre...


19. Alexandre Soljénitsyne a voulu comprendre les causes profondes de cette décomposition sociale voulue et poursuivie avec un acharnement qui touche le satanisme. A mon avis, il les a trouvé, répertorié, expliqué, et publié comme personne ne l'avait fait et personne ne le référa plus, tant ses résultats sont définitifs !


20. Étrange oeuvre, et belle fin d'histoire terrestre pour ce grand Alexandre Soljénitsyne ! On se rappelle une soirée ou Bernard Pivot lui demandait qu'est ce qu'il demandera à Dieu...


21. Comme un vrai chrétien orthodoxe, Alexandre Soljénitsyne, sobre, non-pharisien, et retenu, lui avait répondu:


22. - Je lui demanderais pardon pour mes fautes et mes péchés.


"Elefant.ro de vei visa, două parale de la al tău iubit îndrăgostit vei avea, iubita mea !"





S'il vous plaît, pardonnez le modérateur ! Il a la moderation intense, mais pas vraiment d'intensité dans sa modération. Restez polis, patientez, et vous pouvez tout dire ici chez nous ! Soyez les bienvenus ! Allez-y ! Vos commentaires bienvenus seront tous lus et publiées ! Restez spartiates, mais polis, et vous pouvez tout dire !

2009-05-22

Esoterismul Bucatelor

Iată o carte minunată !
by Dr Dan Waniek, MD

Copyright © 2009
All Rights Reserved.

Sanda Niţescu : Un fir de mărar şi cerul albastru (Exemplar broşat)
Cartea Românească, Ediţia a doua, 2008.

Singura memorialistică adevărată este aceea a simţurilor.

Simţurile nu mint. Evenimentele se schimbă cu punctele de vedere. Memoria sau cronologiile se amestecă. Dar fluidul continuu al simţirilor adevărate curge direct din Adevăr. Din această perspectivă, cartea sinceră a doamnei Sanda Niţescu este o metafizică, iar nu o fiziologie.

Într-adevăr, copila de odinioară contemplând infinitul în pragul carpatin al prăpastiei aceleia, tânăra mireasă îmbrăţişând tainic copacul de pe malul apei olteneşti, apoi scrisul însuşi al doamnei autoare, adresat unei moarte dragi, sunt un colier oferit cu generozitate oricui. Este un colier aproape ezoteric, al cărui şirag de mărgăritare străluceşte. Iar cititorul abia începe a atinge suprafaţa sclipitoare a nestematelor.
Despre aceste nestemate voi scrie aici, pentru că acestea nu sunt de loc un conţinut latent oarecare, nici vreun produs manifest, ci însăşi minunea cărţii.

Doamna Niţescu scrie aceste nestemate curgător şi sclipitor, aproape fără să-şi dea seama, ca o apă în piatră, ca orice artist autentic, direct pentru veşnicie, şi poate şi anume pentru cunoscători. Domnia sa face darul de suflet de a se exprima în franţuzeşte, deşi personal, şi din păcate, eu mă îndoiesc că acei care citesc ce e scris în cartea primei ediţii, cu limba şi poate pentru mentalitatea lui Brillat Savarin, vor fi putut pătrunde până la miezul cel mai nobil al cărţii.

De ce nobil ? Din naştere, iată de ce : Căci spre deosebire de corpul social al Franţei, unde haosul domneşte între stări, neamul autoarei are o singură stare, anume aceea care pune bogăţiile toate pe masă. Este vorba de un neam aproape fără clase, şi mai ales de un neam care nu s-a supus niciodată, cum a făcut-o întotdeauna neamul frâncilor în faţa cotropitorilor. Este vorba deci de neamul românesc, cel drept ca autoarea, şi neînfrânt ca ea. Românii sunt neamul care dăruie fără regrete totul, şi neamul care ia fără vreun resentiment. Neamul românesc ia de la ceilalţi, de la toţi ceilalţi, şi nu numai de la aceia care au vrut doar să-l stăpânească, ia deci numai ceea ce este mai bun :

Nu credeţi ? Priviţi atunci, mirosiţi şi gustaţi mâncarea românească. Mâncaţi bine, ca să vedeţi ce bună este această singură paradigmă românească perfectă. Măncaţi la masa săracului din ţara mea – ţara firului de mărar sub cerul albastru ! Săracul acesta pune tot ce are direct pe masa de brad. Şi cu sufletul în sărbătoare, tot săracul dă cu bucurie tuturor : poftă mare, enormă, monstruoasă, contagioasă unora, generoasă tuturor ; gusturi adevărate pentru străini, delicateţe după măsura tuturor. Săracul român dă prin urmare totul, adică dă tocmai frumuseţea sa. Astfel bogăţia sa, care este fără preţ, e cu adevărat regească, pentru că săracul are deplina stăpânire a inimii sale, şi adesea chiar nepătimirea – această singură putere lumească ce ne rămâne după credinţă.

Aburii bulzului de stână, aromele ghiveciurilor mănăstireşti de prin mănăstirile copilăriei, căldura din pâinea mare, acea roată neagră ieşită de la cuptor, brânza de vaci peste mămăliguţa cu smântână, răciturile, poalele-n-brâu, şi atâtea altele nu îşi pot afla egalul. Nu e aici vorba doar de gust în sufletul meu subţiat, cum a fost zeci de ani prin străinătăţuri, în toate cuhniile lumii, ci de tot ce leagă mâncarea de suflet.

Dar ce leagă mâncarea de suflet ? Să vedem ce putem zice despre acestea !

Se pare că tot ce intră în ţara mea, ţara cu mărar pe sub cerul albastru, capătă consistenţa, legăturile, aromele şi bogăţia tipic româneşti. Ţara mea, şi a autoarei, are un soi de miez dur, incompresibil – acesta poate că este sufletul neamului românesc. Miezul de care scriu ne ţine tainic, insistent, unori cu gust violent, cum se cade unei născătoare adevărate, ne ţine deci pe toţi laolaltă. Miezul acesta nu ne părăseşte oriunde am fi, şi în orice amestec sau proporţie ne-am regăsi, ca pe noi înşine. Acest miez tainic îl moştenim şi îl lăsăm cu totul, şi cu toţii, la capăt de drum.

Rădăcina kreas conţine deja în ea aceste cuvinte, creaţie şi carne. Ori carcasa noastră de carne, deşi uneori prea zgârcită de sărăcie, este moale, şi foarte trecătoare. Fiziologii ştiu că nici un atom măcar nu rămâne acelaşi, el însuşi, în această carcasă de carne din timpul vieţii lumeşti. Din păcate tot ei resping ceea ce este şi mai adevărat, anume faptul că toată individualitatea noastră există, unică, independent de atomi. Ea este individualitatea cea mai dură şi mai subtilă, este măduva noastră suavă şi blândă în oase tari. Ea este acest faimos nucleu în jurul căruia curgem fiecare către apa care ne poartă la capăt pe toţi.

Deşi e o prostie, a plasa, după René Descartes “ sediul ” sufletului pe lângă ariile olfactive şi diencefalice în care avem “memoria” olfactivă, gustativă şi pe cea a stărilor sufleteşti, nu e o ipoteză cu totul lipsită de interes, dacă sufletul ar putea avea un sediu material. Căci suntem cu toţii împreună ţinuţi, legaţi de mama, ca “mămăligari” cum rosteşte autoarea, tocmai de către suflet.

Pieile şi cărnurile, oasele şi cenuşa sunt comune. Doar sufletul este unic. Comun, el nu ne aparţine, şi totuşi e unic. El este cel ce ne caracterizează în chip cardinal, complet. Altă individualitate nu avem.

De aceea a cultiva, ca doamna Niţescu, aromele materiale ale acestei kreas, este nu atât un fapt de convivialitate sau de sociologie, nu este încarnare sau psihologie aplicată, nu este nici savantlâcul oriental al combinaţiilor dibace şi rafinate de convivi atât de pestriţi şi de greu de armonizat la suflet sau la găitane, ci direct creaţia. A cultiva “reţetele” de bucate care sunt mai degrabă “misive” către suflet, iar nu numai scrisori către arhiprietena Agnès, este o operă continuă, ca o cale, ca viaţa. Această, să-i zicem, “creatinină” este fluidul secret al cărţii esoterice a doamnei Sanda Niţescu.

Cu o astfel de creaţie continuă, în care se simte un neam întreg, la masă, între anotimpuri, îmbăiat cum e de Regina Nopţii, deşi nu departe de mirosul cel gras de mititei care pare că abundă pe înserat, “ne petrecem”. Cu o astfel de creaţie continuă se petrece şi curgerea noastră comună, până la putreziciunea în care ajung de pildă eu, sau până la buna mireasmă în care se transformă sufletele cele mai alese, spre folosul tuturora, în adevăratele sfinte moaşte pe care le-am părăsit în ţara noastră minunată.



Sanda Niţescu : Un fir de mărar şi cerul albastru. Cartea Românească, ediţia a doua 2008. 240 pagini. Apare o nouă addenda, acum sunt desenele autoarei, dar este aceeaşi excelentă traducere ( cu un cuvânt înainte ) de Irina Mavrodin. ISBN 978-973-23-1952-9.

2008-11-11

Un Monument al Limbii Noastre

Concedat Laurea Laudi !

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008


Mihai Vinereanu, Dicţionar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică.
Aş dori să-mi deie Domnul putere să pun o cărămidă mai departe, şi mai la temelia studiului limbii noastre, dacă nu cumva merg prea departe. Dar mergem noi vreodată destul de departe ?

Limba noastră este limba celor mai vechi, mai numeroşi, mai drepţi, mai viteji, mai nobili, mai mobili, mai credincioşi, mai dezbinaţi şi mai conservatori dintre europeni. Aşa apare ea în carnea, firea, energia, sau manifestarea ei vie. Aşa apare ea în unele isvoare.

Dar care isvoare ?
Şi mai ales ce tablou udă ele ? Chiar azi, după ciunteli crunte, după conspiraţii ale tăcerii care merg de la Vatican la imperiile istorice ale vremilor (khazaro-turci, austro-ungari, ruso-comunişti), aria lingvistică românească (ALRO) se întinde, uneori doar prin câţiva reprezentanţi, (ca istro-românii sau românii basarabeni ajunşi prin ţinuturile cazace) pe un teritoriu cât trei sferturi din Europa.

Aşa să fie ? Se va spune că statistic nu contează un cătun răzleţ aproape de frontiera friulană sau vre-un sat migrator de stepă, cu biserici de lemn ca nave cu pânze puse pe căruţe de navigatori ai uscatului, cum sunt descrise de Paul Goma sau de părintele academician Dumitru Stăniloae.

Eu aşa ştiu şi altfel nu cunosc. Cred, dealtfel, mai mult, că interese politice mondialiste au ascuns mereu, şi au contaminat minţile crude, dispuse să creadă ce li se oferă, până ce un curent de opinie, fals dar inert, se formează periodic, ca să tăvălească pe cei ce mai spun drept ceea ce mai ştiu.

Sunt mulţi cei care ştiu ? Nu sunt mulţi, şi chiar cei rămaşi sunt reduşi la tăcere sau ridiculizaţi, cu aceeaşi tactică milenară a duşmanilor adevărului. Dar să nu ne facem griji deşarte : Acolo unde rămâne chiar unul singur care nu minte, acolo este adevărul. Ortodoxia întreagă, oare, n-a stat în vremea cruntelor erezii ale lui Arie, într-un singur om, scăpat de urmărirea evreilor din Alexandria, la Ierusalim, de unde evreii fuseseră goniţi de romani, cum citim în viaţa sfântului Atanasie cel Mare ?

Sunt vremuri interesante. Arhivele se dezvăluie azi prin procese obscure de “ revelare a metodei ”, iar internetul încă nu poate fi complet cenzurat. Ne aşteaptă deci, rapid, multe surprize de proporţii, pentru care nu suntem mai de loc pregătiţi.

Eu ştiu trei :

Cea mai mare dintre aceste surprize este dezvăluirea a cât de puţin şi de strâmb a fost anume organizat învăţământul istoric recent, de către organele specializate ale criptocraţiei mondiale. Când “metoda” a fost revelată, din considerente alchemice, explicate magistral de domnul Hoffmann, daunele produse mondialismului prin revelarea ei au fost controlate prin relativizare, discuţii nesfârşite, diabolizare, şi chiar sinucideri suspecte ca aceea a lui Alfred Koestler împreună cu soţia. S-a spus, cu har, că singura conspiraţie ratată este aceea a celor care susţin că nu există nici o conspiraţie împotriva adevărului.

A doua surpriză este adânc înfiptă în domeniul cronologiei iezuite, care a ascuns “ dispariţia mileniului întunecat ”. Acum este dovedit, prin lucrările grupului rusesc al lui Anatoly Fomenko, dar şi ale matematicianului român din Canada, Florin Diacu, că lipsesc sute de ani din listele scaligeriene, că evenimentele istorice nu sunt concordante cu evenimentele astronomice la care ele se referă, etc. Dintre toate consecinţele, cea mai interesantă aici este faptul că la noi s-a minţit mai puţin în domeniul istoriei medievale, prin lipsa isvoarelor scrise. Desigur, deşi ironic, inamicii sau detractorii istoriei româneşti au găsit cu cale să spună minciuni utile lor, cum că românii n-ar fi existat, pentru că documentele câte sunt, nu i-ar fi arătat. Faptul că se poate minţi cu spor prin documente falsificate, cum a demonstrat Nicolae Densuşianu în privinţa schismei uniate, nu a deranjat pe nimeni dintre cei naivi, care au crezut propaganda anti-românească. Într-adevăr, nu a existat nici un sinod care să fi confirmat trecerea individuală la papistăşism a unor episcopi români din Ardeal, înainte de sosirea tunurilor lui Bukow. Cel care a revelat aceast fals iezuit, spre cinstea lui, era uniat el însuşi, şi vorbesc încă o dată de marele nostru istoric, titanul născut în casa parohială din Densuş, lângă biserica veche, mausoleul lui Longinus, acela iar zidit peste un monument megalitic dacic.

A treia mare surpriză vine şi iese din India. Acolo, în golful Khambat, s-a găsit scufundată civilizaţia lui Krişna, descrisă de cele mai vechi texte vedice. Este vorba de o civilizaţie himalaian-saraswatică, ale cărei ultime străluciri au fost oraşele “ Harapilor ” din Harappa, care vorbeau o limbă indo-europeană înainte de secarea marelui fluviu descris de Vede, care purta o apă cristalină spre golful Khambat, prin ceea ce este azi un pustiu. Această civilizaţie a migrat mai departe de India, şi a iradiat peste tot, din Cambogia cu temeliile de la Angkor Vat şi Indonezia spre răsărit, până în Egipt şi ţărmurile garamantice de care scria Isidor din Sevilla, spre apus. Între altele, ea a migrat prin ceea ce este azi Afghanistan şi Iran, spre calea cimmeriană, şi de acolo în Europa Veche. Frontul culturii Cucuteni era acela al Harapilor înainte de a fi al Kurganelor. Harapii au ocolit Arabia Felix, au descins în Somalia, au creat Egiptul de Sus, şi concomitent, Sumerul şi Elamul. Cu surpriza aceasta uriaşă se produce revelarea negritudinii, de loc alchemice, dar foarte genetice, a teoriei pelasgice privind originile Egiptului faraonic, etnicitatea culturii panmediteraneene dar şi limba civilizaţiei unitare panesteuropene a mileniilor ce au precedat fundarea Romei. Nu degeaba steagul lui Ioniţă Caloianul avea negri, tradiţia serabilor trece prin Filip “Arabul” (Împăratul dac de la Eufrat al mileniului Romei, al erei dacice) marea originilor noastre este neagră, turcii ne-au numit Valahia Kara-Iflak, etc.

Acum ajungem în fine la cartea minunată a domnului Vinereanu.

Mihai Vinereanu demonstrează în chip monumental faptul că limba noastră s-a format înaintea celei latine a Romei, ca un continuum imens, din care mai multe dialecte locale s-au născut şi au rămas mai peste tot în Europa centrală şi răsăriteană (de la cele italice, prin cele veneto-ilirice, până în Dacia preistorică a orizontului descris de Nicolae Densuşianu şi Anton Dumitriu, apoi până în Transoxania, prin nordul Mării Negre). O astfel de îndrăzneală conceptuală nu au avut de la Hasdeu şi Nicolae Densuşianu încoace decât vreo rara avis in terris, ca spionul britanic din Tibet, doctorul Laurence Austine Waddell.

Este uimitor cum prin despuierea cu îndârjire a datelor aproape exclusiv lingvistice, domnul Mihai Vinereanu a reuşit să ridice vălul tras ca un capac de plumb de generaţii întregi de dezinformatori de profesie, peste originile limbii române. Într-adevăr, cronicarii, care scriau că limba noastră este “ mama lătânei ”, sau un erudit de talia lui Timotei Cipariu, au fost uitaţi sau puşi repede sub faţada de Epinal a academismului celui mai sterp şi mai masonic cu putiinţă. Bogdan Petriceicu Hasdeu, deşi mason, bine încadrat de elevii săi Gaster, Şăineanu şi Tiktin, şi doar pentru că spunea acelaşi lucru cu Nicolae Densuşianu, a fost marginalizat în academii de câtre camarila lui August Treboniu Laurian. De la Hasdeu la domnul Vinereanu, în ciuda activităţii strălucitoare a grupului Sextil Puşcariu, sau a nepotului Ovid al marelui Nicolae Densuşianu, puţini au îndrăznit să conteste pravilele şi regulamentele mai mult sau mai puţin “ organice ” cu ordinele respective venite de la împărăţie.

Datorez domnului Mihai Vinereanu şi prieteniei foarte bogate a domniei sale, pasiunea pentru misterele limbii noastre, trezită odinioară de Hasdeu şi cultivată rar, dar sănătos, de titani ca Nicolae Densuşianu. Am aflat prin grija domniei sale câte ceva despre limba din tăbliţele de la Sinaia, despre Pompeius Trogus, despre Iustinus, despre vocalismul conservator al limbii noastre, şi multe, foarte multe altele. De câte ori aflam ceva, cercetam mai departe şi aflam, ajutat şi de intervenţiile sistematice ale lui Alex Moeller, sau cele mai poetice ale Aurorei Peţan, despre un tablou necrezut de vast, de bine şi de armonios colorat al fiinţei noastre străvechi, reflectate în limba noastră puternică, delicată şi stabilă. Acesta a fost un mare noroc pentru mine, deoarece aveam înainte doar presimţirea subtilă şi profundă a filosofului Constantin Noica şi pe cea a ieromonahului Rafail Noica despre exprimarea adevărului prin limbă.

Domnul Vinereanu a mers mai departe ca oricine de la Hasdeu încoace în cercetarea monumentului limbii noastre, acest monolit megalitic. Căci contemplăm în limba noastră un Sfinx carpatin care printr-o minune a reuşit să rămână viu, ca în basmul omului de piatră . Acesta a putut şi mai mult, să producă mlădiţe necrezut de frumoase prin toate tunelele misterioase dinspre Bucegi către Moeciu şi apoi, ca Eurydice însăşi, până la “lătâni”.

Toţi cei care mai sapă aiurea pe lângă monumentul domnului Vinereanu, un opus magnum cum apar doar unul pe generaţie, trebuie de-acum mai departe să ţină seamă de îndemnul apostolului, “Ţintiţi la darurile cele mai desăvârşite”. Pentru autor este o încununare după o luptă pe care o întrevedem crâncenă, dar victorioasă. Cercetarea lui pune în fine limba noastră în lumina lină a originilor. Mihai Vinereanu a învins. De-acum nu se mai poate da înapoi în cercetarea originilor limbii noastre. Concedat laurea laudi ! Let the laurels of warlike triumph yield to the honor he gained in pursuit for truth. Dafin pe fruntea lui !



Dicţionar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică Editura Alcor Edimpex, Bucureşti 2008 ISBN : 978-973-8160-31-6, BOBE-5211-REFS-0001, 936 pagini, coperţi tari, cartonate, 21 x 29 x 5 cm, Cuvânt Înainte de Constantin Frâncu, Argument de 42 pagini, Bibliografie la pp. 926-935.

2008-02-29

A Table Full of Old French Dictionnaries

Le Grand Bailly

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008 danwaniek.org
Le Grand Bailly : Dictionnaire Grec-Français (Hardcover) by Anatole Bailly, Hachette 2000
Dictionnaries of Ancient Greek are exact science only for the novice. Take Bailly : Poetical definitions abund, as compared to the Big Liddell. They are at least as difficult to read, but thanks to the Pegasus Project, all Liddell editions except for the last few are now online together with four other heavy weights in Greek lexicology. Le Bailly is an institution in France, much like the dictionary of scrabble for heavy scrabblers, only with something real to stand ovation for that dreaded world "culture"...
The for ever shrinking world of Greek specialists look into this book with a loupe. My friend Ovidiu who teaches Ancient Greek in a prestigious French Institution prefers Bailly to Liddell. But then again, he teaches Greek. For the rest of us for whom Graeca sunt, non leguntur is still the rule, all dictionaries are welcome. It is to be noticed that the famous Chantraine contributed to this minute and honest lexicological work.

ISBN : 978-2011679390, BOBE-5298-REFS-0001, RANK : 57.747 chez Amazon France, 2230 pages, Dernière édition 2000. 42,70 €
Le Grand Gaffiot

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008 danwaniek.org
Le Grand Gaffiot : Dictionnaire Latin-Français (Hardcover) by Félix Gaffiot, Hachette 2000.
First thing : a double, full length map openes flat with the book, and it's not ugly. Americans who learned Latin only with principles of Law (and not with the excellent Loewe booklets) are greatly served by these geographical principia. The 70,000 entries in the work are easy to read, much unlike those in the Oxford Latin Dictionary. Only the abbreviations are a bit clumsy, with variable text lengths and uninformative raccourcis. The book ends with a full Atlas, with tables on chronology, some mythology and a lot on metrology.
All this premium material at the end comes on glossy paper togather with many other glorious enhancements of the text. The avid cognoscenti remark how fully immersed in their subject matter those glorious authors lived. But that was then. Why isn't this great dictionary on a CD yet?

ISBN : 978-2011667656, BOBE-5299-REFS-0001, RANK : #12,925 in the French Amazon, 1766 pages, the last 2000 edition, 41,80 €

2007-06-11

Firul cel mai adânc al povestirii reale

Un narator al sufletului ortodox

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org
Vasile Voiculescu, Integrala Prozei Literare ( Exemplar legat ) Dr Vasile Voiculescu, Bucureşti, Anastasia, 1999.
Rugul Aprins a ars în multe suflete. Dar doctorul Voiculescu s-a îndurat mai poetic, mai plin sau mai mult de arderea lor. El a descris în focul rugului ceva greu de prins, echilibrul nostru cel mai puternic - acela întemeiat pe adâncul smereniei. Literatura poetului Voiculescu este narativitatea sufletului, poezia isvoarelor iar mai apoi, în toate, descrierea făpturilor reale. Este deci vorba despre toate cele uitate de sensibilitatea lumii mileniului trei d. Hr. Prin torentul lor curat, prin adâncurile dezvelite discret, apoi chiar prin frigul lor dulce, demn, gata de vindecare, doctorul Voiculescu este maestrul absolut.
Vasile Voiculescu este deci naratorul absolut al contactului profunzimilor din sufletul românilor dintotdeauna, de peste tot în lume. El nu are pereche, chiar în literatura atât de bogată a atâtor seculi din poezia neamului românesc. Ce poate fi spus în sens critic? Nu mare lucru : Problema firii poetice este desigur hipersensibilitatea. Nu oricine poate citi pe Vasile Voiculescu, deoarece fără armonia reverberantă a sentimentelor originii noastre, cititorul nepregătit ar face mai bine să se întoarcă la paginile din capul listei Google (Nu ar suna mai bine la noi Gâgă-lul ?). În firea autorului nostru dinspre părţile Buzăului nu avem însă nici generalitatea anonimă a doctorului, nici vreun descensus ad inferos categoric, ci chiar incursiunea continuă, indispensabilă, definitorie a fiecăruia spre temelii.

1. Drumul celui ce se vindecă pe sine însuşi
Doctorul cel bun, acela care face din doftoriceli oglinzi, iar din oglinzi leacuri, s-a ajutat mai întâi pe sine. A luat astfel în piept unul din chipurile delicate al adâncului, acela încă inegalabil de frumos, acela care este mereu gata de aflat în fiecare dintre noi. A pus apoi loc de Duh în tot orizontul dacic - locul acela tainic, ca o lună rotundă, unde a fost îngropat (dar din care eu nevrednicul am plecat acum aproape douăzeci de ani, chiar dacă tot el m-a urmat neclintit în toate visele mele, noapte de noapte). Iar la urmă, poetul nostru chiar pe sine s-a dat. Poetul Voiculescu, poet chiar în nuvele, s-a pus serios, din prima copilărie, la lucru. Adolescent, a scris despre ireductibilul uman din fiecare fire. Bărbat în toată puterea mai apoi, poetul doctor Voiculescu a purces la strunirea sufletului său imens prin smerenia alegerii sale (doar aparent pur estetice) deoarece a dorit adâncirea scrisului său în chip "literar". În fine, spre apusul drumului său lumesc, rezultatul hiperbolic al discernământului alegerii sale a devenit limpede pentru oricine, mai cu seamă în Rugul Aprins.

2. Îmbărbătarea poporului
Ce bine se ştia carte la noi, odinioară ! Scriitori tineri, ca medicul Voiculescu cel de la treizeci de ani, îşi făceau loc chiar duminicile la amiază. Ei lucrau bine şi cu rost zdravăn prin almanahuri, unde publicau mult, dar mereu din începutul câte unui gând curat. Câteva reviste rare, vre-o “ Dumineca poporului ”, primeau această fabuloasă Petrecere (23 august 1915, p. 3 – cf. p. 675 în Voiculescu). Ce bine erau urmate gândurile bune! Iată, în săptămâna de după, câte un răsad frumos de gând ziditor răsărind, înfiorat, ca acel citat din faimosul, smeritul şi talentatul poet persan Saâdi. Sufistul povestise la rându-i de regele Nuşrivan, care-şi plătea, se ştie, până şi firişoarele de sare, ca să nu le ia cumva cu japca, deoarece :
Pentru cinci ouă pe care un rege le va lua pe nedrept, oştenii lui au să puie mii de găini în frigare… ”.
Iată, în palmele poetului, lacrimile curate ale gândului frumos. Iată deci Cazania ! Aici, în instituirea gândurilor citite duminicile, după Liturghie, nu e vorba doar de eticul sau esteticul gândului. Aici e chiar Duhul ! E Duhul, primit cu frică, dar şi cu dragoste. E Duhul întreg ! Apoi Duhul trecut odihnitor, curat, bine primit, cu bucurie şi cu vieţi îmbunătăţite. Ce frumos sunt încheiate zalele săptămânii când o începem mereu plecând uşori de la Liturghie, ca să le purtăm mai departe, spre Duminica aceea care vine.

Iar Zahei, între toate poeziile lui Vasile Voiculescu ? Doamne, ce roman fabulos!

3. Personajul principal
Personajul omniprezent al romanului Zahei Orbul, pe lângă vreun episodic Panteră, Boieru sau vreo frumoasă şi ochioasă Calliopi, cea cu fragi şi sub frăguţa ţâţei, la fel ca personajul principal din toată opera narativă a lui Vasile Voiculescu este doar acela colectiv - e sfatul. Acesta este indispensabil. Nu e însă vorba de corul antic. Nu e liota negustorilor, gospodarilor, milogilor, prizonierilor, jandarmilor, sau săracilor, cu toată prostia lor presupusă (doar în domeniul alegaţiei superficiale, externe, şi episodice a ciocoiului). Este vorba de cu totul altceva, subtil dar omniprezent. Personajul grav, adânc, şi incoruptibil al lui Voiculescu este acela al "lumii românilor". Este vreun cioban frumos, vreun grec firoscos, vreun muntean păduchios, vreun jidov tânguind după botez, vreun lupar mirosind parcă a usturoi lycantropic, vreun ultim berevoi, vreo nevastă, vreun scălâmb, vreun copil cu milă hrânind un câine ciobănesc, apoi, de ce nu, chiar de Ciobănilă. Vasile Voiculescu se îndură sombru, regal, de fiecare. Nu este aici însă vre-un "tipic" homeric, cum iar s-a observat în eposuri mirosind a făcătură, ca în diverse variante de iliade, cicluri "nostoi"-ce, nostalgice, sau diverse variante de odisee - unde doar inesteticul este atipic. Nu este aici vre-un personaj rotund, folcloric, sadovenian. Nu e nici vre-un reprezentant regresiv al conservatorismului poporanist sau al curentului “ progresist ” semănătorist. Este vorba la Vasile Voiculescu de-a dreptul de firul firii noastre comune, de lumina adâncului, aceea din care se trage isvorul sufletului.

4. Materia narativă
Ecoul cel mai din adânc al tuturor mişcărilor secrete, dar indispensabile, ale firii românului e un vuiet ce se simte în orice pagină. Este vorba la Voiculescu de tot frumosul tainic din descrierea prea plinului Duhului. Dar ce este el de fapt ? Este istoricul curgerii secrete a sevei din miezul vaselor de liber şi de lemn ale trunchiului românesc cel mai profund. Este vorba de întinderea deasă a rădăcinilor, unde etnicul sau culturalul se topesc în voia Domnului care începe sau încheie neamuri întregi. Este, pe sub aripa Duhului, zvon învolburat de ape. Este povestea fâlfâirilor şi îngrăşării frunzişului întreg. Este narativitatea firii, identitatea creeată prin urcare. Este scara către rădăcinile cele mai drepte, acelea din cer, (acelea de orhidee, cum ar fi spus părintele Virgil Gheorghiu) ale omenescului românesc.

5. Vocabularul poetic
Vocabularul lui Vasile Voiculescu este tainic la rândul lui. Cuvintele cele mai rare, izbind prin putere discretă, dar numai pe cel pregătit, ies din orizont. Ca privirea unui brad în poieni dezvelite ochiului nostru dintr-o dată, acelea se împletesc, ca la George Murnu, cu toate cuvintele codrului, poienii, luncii, câmpului sau râmnicelor.

6. Ierarhia conceptelor
Acele concepte imposibil de verbalizat, dar omniprezente în orizontul dacic, au formă la poet. E un lucru inexplicabil, cu totul admirabil. Într-adevăr, Vasile Voiculescu scrie direct în ''lingua franca'' a tuturor muntenilor "electrici" ai orizontului dacic. Râmnicele, dulci sau sărate, adăpostesc cu toatele, cum am aflat, mici biserici ortodoxe de piatră sau din lemn, ascunse de păduri. Lumea noastră este aceea bogată, cosmopolită, meritocratică, foarte variată, întru totul secretă, dar mereu durabilă, inconfondabil românească peste tot. Este limba vlăhiilor. Este limba pricepută de "kjelatorii" timoceni, de călătorii vlahi voscopoleni ce au scăpat în masă la Viana, de limba vlăhiilor tesalice ale Sărunei, a celor aromâne ale Pindului sau meglenoromânilor, de calendarele bisericilor dintr-un lemn, mobile, ale moldovenilor fugind la răsărit, dincolo de inima Ucrainei, până la cele "Wallachei-ice", în vlăhia cea mai apuseană a Tatrei, dincolo de Viana. Ierarhia cuvintelor romanului este bogată, variată, dar nestrămutată, pentru că ea rămâne înscrisă mereu în cuminţenia smerită a pământului.

Îngenunchierile narative sunt la rândul lor perfect percepute mereu, şi ajung a fi profund respectate de cititor, deoarce sunt împletite, împărtăşite chiar, cu acelea ale scriitorului.

7. Drama
Drama lui Zahei este absolută, pentru că termenii poveştii sale sunt fundamentali. Sunt termenii naraţiunii sufleteşti. Câtă gingăşie se află în naraţiunea faptului real – acela mai adânc, mai greu de pipăit, dar singurul adevărat, al sufletului ! Proza doctorului Voiculescu este literatura singurei bogăţii reale, aceea care se dă.

Când mă gândesc că primii veniţi iau pe Zahei drept pretext pentru “primul stindard literar” al “luptei minorităţilor sexuale” … Cum stau lucrurile aici ? Neamul meu întreg a fost recent ponosit de vorbele unei pocitanii râioase şi striduloase. Pocitania era strigătoare dinafară, tot aşa cum neamul meu era odinioară prost numit de către proprii săi ciocoi. Cu toatele s-au strâns să ne pocească pe noi cu atributul de înapoiat, chipurile pentru că am fi “prea conservatori dinlăuntru”. Ca sârbii, am fost prilej de hulă pentru că n-am acceptat să zicem că violul era chipurile consensual. Halal astfel de trebi ale ministerelor afacerilor dinafară… Dar nici cu celelalte nu mi-e ruşine! Nu e prost numit căpitanul judeţului! Cronicarul muntean nu clătea nici el gura când rostea despre bietul domnitor Mihnea Turcitul, care şi "pe dinafară era pom înflorit, dar pe dinlăuntru lac împuţit". Păi cum să nu fie aşa dacă se hrăneşte direct din pământul cel mai gras pe dinafară, iar pe dinlăuntru doar din cutiile cu esenţe slabe ale progresului… Nu visez ! Iată, iau chiar acum ziarele toate din ţară şi nu-mi vine să cred ce departe am ajuns, de pe marginile de prăpastie pe care eram, mergând mereu "tot înainte"... ! Cu ochelarii de cal ai corectitudinii, la plăcinte, înainte… Direct, poate, dar sigur de loc drept. Direct, poate, dar nu de-a dreptul. Ci pidosnic. Progres cu rectul, recte.

8. Natura globalismului despre cultura românismului
Cred astfel că dacă ne uităm mai bine, cultura română s-a dus de-acuma de tot la Domnul. A plecat dintre noi pe nesimţite, ca să nu ne ruşineze prea tare. Furişată delicat printre rânduri, undeva între Devenirea întru Fiinţă şi Cultura Duhului, cultura română ne-a lăsat în pace. Dacă tot nu mai punem azi sămânţă printre oasele care ne-au îngrăşat glia, atunci ce poate oare să ne mai crească mâine din glie ? La institute rău numite am văzut de curând toate politichiile imaginabile, sau chiar tratate despre cuhniile regilor Spaniei, dar prea puţin, şi o spun cu toată răspunderea, mult prea puţin Duh ! Şi n-am văzut de loc îngrijire pentru brazdele, e drept, groase, cu care treceam odinioară prin câmpul strămoşesc. Noroc cu talpa ţării, cu minisatele Sfântului Andrei, că sub ele mai este pământ ca să-l cultivăm, măcar de dragul atributului specific al neamului, pe mai departe. Tare mi-e teamă că românesc mai este azi după numele său cutare institut, dară nu locul instituit. Degeaba scria Neculcea iară, că uite, să nu-l dăm, fiind el frământat de-a dreptul cu oasele străbunilor.

Locul instituirilor de azi în orizontul dacic nu mai e, din păcatele noastre, al nostru ! E doar al celor care nu mai trebuie discriminaţi, chiar cu preţul incriminării tuturora ! Ne-a rămas astfel doar locul instituirii legii strămoşeşti. Acesta e locul de unde nu ne mai poate goni de fel nimeni. Căci unde mai putem fi goniţi unde nu este Dumnezeu ?

Zahei, prin urmare, mi se pare a fi parabola neamului românesc.

9. Cheia romanului
Cheia romanului este delicată, şi anume aşezarea, chiar a motivului tangenţial al spurcatei dragoste de ocnaş, în rândul cuviinţei, câtă mai este. Ori dacă neamul o suferă şi pe aceea, arată medicul Voiculescu prin Zahei, atunci măcar n-o face lege.

Căci neamul se îndură de toate. Dar nu este împietrit în îndurarea lui, ci viu. Pustiit, dar puternic, neamul trăieşte pentru că nu încetează să caute lumina, chiar când cară pe umeri mortăciunea care îi era odinioară lampă. Într-adevăr, cu “ elitele ” ocnei, pe care vedantinii sau arhaizanţii le numiseră kalpa negustoriei de suflete, în toate am ajuns ca orbii conduşi de şchiopi.

Zahei este orbul născut falnic, pierdut jalnic, smerit din când în gând, dar un uriaş îndurat, şi răbdător, mereu în căutarea luminii. Destinul lui este soţietatea, care ar putea fi tălmăcită şi prin harul aducerii puterii duhovniceşti între soţi. Căci soţietatea nu este o alcătuire de falşi soţi, ci putere duhovnicească trecută în cuviinţă. Ori mai orice poate fi azi cuviinţă, cu regimul decăzut al pogorămintelor, sau măcar cu frăţească înţelegere, dacă harul este împărtăşit. Dar consacrarea zguduie. Nu putem forţa pe nimeni, atunci când nu ne forţăm pe noi, singuri ! Zahei, chiar orb, nu poate fi siluit, şi mai mult, ruşinează pe cei care încearcă să-l spurce, făcându-i vineţi de tot.

Cu atât mai puţin putem forţa legea, firea, sau soţietatea. Iniţierea şi legitimarea unui act, fie el acela dintre cele mai vitale, sunt limpezi, iar nu făcături improvizate. Caricatura dosniciei poate fi tolerată, căci cine sunt eu să judec, dar nu poate fi făcută lege. Individul poate rămâne viu atât timp cât păstrează, participând la har, sfinţenia întregirii. Neamul nu este însă făcut de indivizi, ci de Domnul. Iar unicitatea fiecăruia dintre noi participă la întreg doar atât timp cât urmează întregirii. Partea nu e întreg fără Cel ce ne face parte din Întreg.

10. Ursita neamului
Ursita neamului românesc este depănată, aproape toarsă, direct din inima poetului. Ireductibilul uman (care el însuşi nu-i uman) nu poate fi de loc atins - coagulat prin aparate sau măcar inventariat prin numere ordinale în loc de cele cardinale. Lobocoagularea prefrontală, ecou al ispitelor lui Zahei orbul, nu ţine nici ea loc de pacificator, fie ea chirurgicală ori numai medicamentoasă. Lumea nu poate fi despărţită de ceea ce i-a intrat în nume, şi este lumina lină pe care o simţim până şi în cea mai îndepărtată tulburare. Societatea singură n-a educat niciodată vreun individ, iar bolile societăţii nu cad niciodată împreună cu vindecările individului.

Într-adevăr, ireductibilul uman este incompresibil, deşi imposibil de palpat, chiar sub greutatea de mortăciune a piramidei sociale întoarse pe dos de imperii. În corolar, nefiind programabil, ireductibilul uman nu poate fi controlat, oricâte cicluri anistorice de hybris pierde singur-măritul său presupus conducător.

11. Soarta povestirii reale a neamului românesc
În concluzie, prin aceste teoreme, la fel ca părintele Gheorghiu, doctorul Voiculescu scrie mai tare decât orice Kafka sau chiar vreun nou Orwell.

Ce mai rămâne neamului când nu mai este neam ?

După ce a luptat mii de ani, sacrificând pe cei mai buni dintre ai săi, prin tăierea capului celui ce dădea, iar nu a celui ce primea pe Hristos, neamul ne lasă ?

Nu cred. Este în el o transcendenţă, şi o judecată, care nu e suma părţilor, un ireductibil al soţilor, între care nu se poate pune nici chiar duhovnicul, chiar dacă, sau tocmai pentru că acolo este unul Dumnezeu. Dacă poate să renunţe fără luptă la neatârnarea sa perfect suverană, şi atemporală, ba chiar tradiţională, atunci desigur că face, ca azi, războaie desfrânate, cele purtate curveşte, doar pentru alţii. Dar neamul românesc nu uită. Iartă mereu, uneori chiar fără voia lui, întocmai ca Zahei, ceea ce ne apare ca un semn de Duh în puterea lui lumească, dar nu uită. Când rămâne printre şerpi călcaţi în picioare, Akka sua, acasă, neamul românesc rămâne de tot, până la Judecată, în casa Domnului. Astfel se petrece şi Zahei, întors tainic de unde plecase. Zahei se duce acasă nu spre apele care l-au legănat din pruncie, în Dunărea vindecătoare, ci trecând mai sus de mlaştini, prin desiş, tocmai în bisericuţa dărăpănată, dar din piatră, ascunsă în munţi.

12. Reîntregirea
Să nu ne mire atunci că cel mai vechi înţeles al rădăcinii lui medeo, verbul fondator al celui care cârpeşte, pe lângă Cel ce vindecă, este acela aflat şi în bade, şi în numele fecioarei perfecte. Mede, sau bede, tradus de la rădăcină direct din Vechea Europă este acest cuvânt prea frumos ca să fie uitat, căci însemnează întregire. Cel care ni l-a dat înapoi pe Zahei orbul de unde plecase dintre noi, doctorul Voiculescu, este astfel ultimul scriitor al neamului românesc care întorcându-ne blând dar cu nădejde din numărul în care ne-a bine plăcut să cădem, ne mai aduce înapoi la Nume.

ISBN : 9739374042, BOBE-2743-REFS-0001, RANK : (not published by Amazon for this masterpiece), 700 pages, Unique Edition.

Those Majestic Models

Fascinating Incursions in the Infinitely Unimaginable Kingdom of Wireframes

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org
Lehninger's Principles of Biochemistry(Fourth Edition) (Hardcover) by David L. Nelson and Michael M. Cox, Freeman 2004.
This is a medium-sized heavyweight classic, updated, honest and useful for physicians. The authors do not make a fuss about the wealth of data available in biochemistry, keep a cool attitude overall and somehow manage to inspire lay readers. Physicians benefit from it a lot, since the dreaded detail of molecular pathology is described at an amazing level of medical awareness and even clinical relevance. Molecular models are clear enough for the busy practitioner who has little if any real interest in the arcane wire frames of those nevertheless current substances involved in prescriptions. The print is fine, and readable, the pagesetting is minimalist but useful, and the index is workable. As for the biochemical material, in the original text of Lehninger, everything has been carefully updated, in order not to spoil the reader with the usual Big Pharma nonsense. Incredible as it may sound this is an independent book even in the Age of Virtual News. Highly Reccommended.
In conclusion, here we have a book we will not buy for the beauty of our reference desk, even in the age of the instant reference.

ISBN : 311017054X, BOBE-5277-REFS-0001, RANK : #10,887, 1100 pages, fourth edition.

2007-05-18

Atenţie, Capodoperă !

Reflecţii despre spiritualitatea poporului român

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Reflecţii despre spiritualitatea poporului român - ultima carte scrisă de Părintele Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Editura Elion, Editor : Virginia Carianopol, Redactor : Rodica Pandele, Bucureşti, 2001, 207 pp.
Capodopera marelui nostru teolog, ultima carte românească de învăţătură Iar citesc ultima carte a părintelui Stăniloae. Este vorba, poate, de una din capodoperele cele mai durabile ale marelui nostru teolog. Sigur este ultima carte românească de învăţătură !

Atenţie, chiar după Filocalie, aici este tot o capodoperă ! Dacă a putut scăpa recenziilor comune şi vorbăriilor, altminteri spumoase, ale intelectualilor noştri prea iute ciocoiţi, nu-i de mirare. Numai datorită scăpărilor inerente firilor noastre voit superficiale şi întristător de grăbite, dintre care cea mai ciocoită este, din păcatele mele, a mea, nu s-a vorbit de această minune.
Mă mir şi azi cum poate un om ca maestrul A., care scrie doar ca desene gingaşe pe nişte licurici de fineţuri şi, efectiv, numai din talent, să fie atât de miop. Să se retragă în mănăstire doar ca să se îmbuibe şi să-şi umple hârţoagele ? Asta mi se pare uneori a fi paradigma ultimei priviri chiorâşe : în limba bietului burduf de câine a omului nostru “recent”, oare ce mai este să stai lângă isvor bând rachiuri grele, să priveşti Ceahlăul de la poale în sus, prin coperţile ghidului Gallimard şi, de fapt, să-ţi rogi huria să-ţi ţină doar, cât mai poate şi ea, cămila în frâu ?

Pentru că, aşa cum scria Vasile Voiculescu ( în Mântuirea smochinului, la p. 460 ) “… raţiunea, logica şi judecata streinilor sunt tot însuşiri dumnezeieşti, date oamenilor. Trebuie cinstite şi ascultate. Nicidecum robite prin silnicie, sau amăgite, cum numai satana face. Ci înduplecate şi cucerite prin sloboda pătrundere. Pentru că mai presus de toate stă libertatea, de care fiecare numai în faţa Domnului răspunde.” eu doar mă mir, nu mai şi judec. Cred, astfel, în mirarea mea, că dacă “mintea românului cea de pe urmă” este nu doar palmă peste frunte, ci şi nădejdea răbdării, atunci “ţiganul la mal” de fapt moare de sete...

Ori cartea părintelui nostru Stăniloae ţine de sete. Ţine şi sănătatea trează. Să meargă deci medicii noştri tineri în Apus, unde e loc de ei, că acolo sunt azi bolnavii. Când nu se va mai muri de foame în Europa, să lase domniile lor doctoriceşti românilor acasă, în urmă, doar această carte ca leac. Şi să se ducă să-şi facă pungile doldora ca mine, şi minţile ca inimile, uscăciune, ca a mea ! Truda generoasă însetează. Pentru că trebuie un pic de generozitate ca să mai vezi ce vede părintele în lumea aceasta din care noi am gonit spre prea mult Apus. Care ce-i ? Doar lumina deloc lină din care se va naşte, sângerând, ziua toată !

După o viaţă mântuită printre manuscrisele mănăstireşti şi insuflată cu duh filocalic, părintele a găsit cu cale să scrie şi această ultimă carte. Cu acribia sa care îl face să vadă ( cu Adolf Armbruster şi Maria Holban ) în canonul 53 al Conciliului din Lateran din 1215 ţâţâna buboaielor prin care Apusul începea “temeinic” istoria românilor. Se punea de-i aservea pe români pentru că erau “schismatici”... Cu acribia aceasta am crede că părintele dezvăluie daruri.

La fel proceda în fond şi părintele Cleopa în pedagogia sa a ascultării, trimiţând la mâncarea Raiului pe grăsanii care veneau să afle “lecţii”. La fel făcea în vremea aceea şi evanghelistul Ioan, pogorându-se răbdător în minţile noastre şi ştergând din tăbliţele cerate ale ucenicilor de prin Patmos pilda smochinului.

Pentru că nu e un simplu dar aicea, în cartea aceasta. Discernământul smereniei merge cu mult mai departe. Iar părintele nostru arată că numai cea mai înaltă spiritualitate este cuvenită poporului. Apusul a strivit cu biserica, apoi a “liberat” pe sărac cu “progresul” ateismului deja ştiinţific al “Renaşterii”. Deci când l-a iubit, când l-a perfecţionat, şi când l-a omenit de fapt, pe sărac ? Când punea lanţurile şi lăsa visului doar cântecele supunerii, sau când aducea sirenele şi îmbia la dezmăţ ca să “învingă” supunerea ?

Dar la răsărit ? Cum a dat Domnul ! Aici am fost mereu liberi. Popor punte, care face din dolor dor şi din convenţii prăfuite dulceaţa şi taina liberă, vie, a cuviinţei...

Pentru că la noi sfinţii, voievozii, cnejii, boierii luminaţi ca dragul nostru Udrişte Năsturel, pustnicii, şi chiar Împăratul găsesc cu cale să slujească… Îmbărbătează poporul, răspândesc credinţa noastră creştină nu “prin tăierea capetelor celor ce i se opuneau, ci a celor ce o propovăduiau ” (p. 30). Educă, dau, spală, se dăruie creşterii şi majestăţii neamului lor, şi ale altora (chiar acelea venite la noi să dea lecţii, ca venetici). Iar noi, ciocoii cei noi, ne secăm singuri prin suflul apusean. Acesta nu însufleţeşte ci irită, aer fără Duh, fiind când un suflu zdrobitor, când un suflu saturnalic, şi dând înapoi doar deznădejde, hiperefanie şi zeflemea.

Părintele arată tot ce scrie înmiit de limpede. Părintele Stăniloae face totul doar prin discernământul smereniei sale. Acest discernământ este de fapt singurul adevărat. Cu el se mai poate vedea că atunci când oamenii simpli din popor nu înţeleg totul imediat, ei simt totul, şi văd mult mai departe. Umiliţii şi obidiţii, plini de lumina scării pe care o duc pe umăr ca pe cruce, văd mai bine. Ei văd mai mult chiar decât toate, pentru că văd drept cu inima şi peste tot. Ei văd de pildă tot ce ne aduce, ca puiedie de mizerii, logica netă şi clară a discursului occidental. Cu frumuseţea sufletească intransigentă dar delicată a românului, care nu poate strica dezechilibrul în care şi-a găsit de la începuturi rădăcinile, părintele Dumitru se aseamănă cu Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea sau chiar bădiţa Eminescu, cel cu nume de hranghel.

Diferenţele specifice ale neamului românesc nu pot fi descrise fără compunere, şi desigur nici fără comparaţii. Acestea din urmă se fac cu genurile proxime din lumea barbară... Sau cu alte specii din lumea celor care au găsit cu cale să petreacă tot într-o scară drumurile lor spirituale.

Dar părintele rosteşte adevărul fără să clipească, şi fără să jignească. William Blake scria doar atât, că “the truth that's told with bad intent beats all the lies you can invent”, iar neamul care m-a găzduit cum a putut şi el, mai de nevoie, mai de voie, zice că “toute vérité est bonne à dire”.

Câtă distanţă şi câtă simultană apropiere în ce scrie, comparativ, părintele Stăniloae ! Dulceaţa sa e mustrătoare, dar reavănă, şi gustoasă. Gustul scrisului sfinţiei sale este ca al dulceţii de cireşe amare ale bunicii. Gândul sfinţiei sale este apa rece din arşiţa verii. Cine mai simte setea, să fugă, ca regina albinelor, la părintele nostru Stăniloae ! Făt Frumos, scrie părintele, luptă doar pentru păstrarea celor esenţiale firii, şi nu primeşte nici panteism nici apoteoză în sacrificiul său, ci doar cere voie să-l facă.

Căci taina bătrânului teolog este apă curată, şi neîncepută !

Acest uriaş nu aduce pildele părinţilor între care şi-a mântuit viaţa, tom după tom din Filocaliile româneşti, decât ca sare în bucate. Bucatele însele sunt neatinse pe masa noastră, şi sunt nesfârşite. Ele sunt proaspete şi de obârşia celor mai gustoase caşuri, bulzuri sau mămăligi de stână.

Dacă ruga e smerenia raţiunii (din care minţile regale dar ultimative ale apusului ştim ce fac - tunuri), atunci părintele nostru Dumitru face în ce scrie aici cu mult mai mult decât ştiinţă de carte. El face, cu smerenie, tăcere între studiile sale (despre care cunoscătorii au scris că luminează peste veac mai tare ca toate teologiile Apusului). Părintele transcrie pagini întregi de frumuseţe “populară ” - viers dulce, cântec duios, doină şi bocet, strigăt de horă sau rugăciuni ale copiilor.

Când ultimul medic român va pleca în Apus să-şi facă pungile doldora de bani printre legiunile de bolnavi noi de acolo, cu mine-n frunte, să ne lase acasă cartea aceasta ! “Pe asta o mai am de scris”, spunea părintele, pregătit, cum era deja de-o viaţă plină, să meargă la Domnul. Iar când noi, ciocoii cei noi, îi ceream drepturi de autor pentru edituri focoase, dar cu nume de humă, el le dădea imediat, doar întrebând “Şi ce mai publicaţi acolo” ? Când noi sforăiam cu nume occidentale traduse, (pe care părintele le citise în original cu zeci de ani înainte), tot sfinţia sa ne întreba, copilăreşte : “De ce ?”

Cartea aceasta, ca un isvor, singurul care ţine de sete, arată toată curăţenia cuminte, şi toată limpezimea de fluviu neînceput ale acestui “de ce ?”

ISBN : 9738504090, BOBE-4588-REFS-0001, RANK : (not published by Amazon for this masterpiece), 207 pagini, ediţie unică.

2006-07-21

No More Books in the News - For Once...

Have Faith, Hope and Love !

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Someone once asked Mahatma Gandhi :
– What do you think about the Western Civilization ?

Gandhi said :
– I think that would be a very good idea !

This reminds me that Old Europe's Fame, much unlike our noisy West, was conspicuous by its absence. It's not merely vivons hereux, vivons cachés! It's really about the only power that exists in this world. This power is called nepătimirea, in the words of the Desert Fathers, translated into Romanian - a language almost designed for hesychasts, or sihaştrii because it's as old as Christianity itself. Nepătimirea is something different from both serenité and aequanimitas.

This utterly different hesychastic paradigm exists on the basis of its own reality, which is founded elsewhere. Hesychasts are unique amongst humans in that they purposely destroy their human nature ( with "human" from humus, earth ) for a purpose which is not anonymous. And their purpose is not a sort of embetterment of some mystic kind. It's only the same unique purpose coming from the One who became "human" because that earth in us cared and cried and craved for Him to give it life again. When hesychasts do come back from their traversée du désert they can definitely carry all the rest of us with them, in a single breath.

Why? Four our own sake. For our life. And that's the nature of orthodox Christianity. Orthodoxy, says father Rafail Noica, is human nature itself. Orthodoxy, and especially hesychasm does not really destroy human nature, only it's sinful nature. Orthodoxy loves sinners. Orthodoxy only hates sin. Orthodoxy never insisted on lawyers, for orthodoxy always had an excess of martyrs - the word for witnesses. Orthodox fathers do not make a fuss about mission, value and missionary values. But then again, orthodoxy is not some lunacy ignoring the world in order to save us. It only cares about our deep, only and real nature. For it's not an "empty mind in an empty prayer from an empty stomach" - which Gibbon himself stressed in the lines of Barlaam il calabrese - which carries us away, with hesychasts. It's the One who meets humankind when more silence, for ever deeper smerenie and especially less sensuality are all preparing the Roof of our Soul for Him to be our Guest.

Therefore, it's really the Rest and not the West who care for Faith, Hope and Love these days...

2006-06-05

A Bridge Too Far...

Work of a Genius, Full Inspiration, Fully European...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org
Europa Vasconica-Europa Semitica (Trends in Linguistics: Studies and Monographs) (Hardcover) by Theo Vennemann, Patrizia Noel Aziz Hanna, Patrizia Noel (Editor), 2001.
Professor Vennemann carefully unearthes the most fundamental linguistic substratum in Europe, the one made so unique not only by virtue of Eliade's babylonian and cosmogonic views, but also by the last glaciation. Theo Vennemann is a genius. And I weigh my words. Mais les grands génies ne se trompent jamais à demi. Ils ont le privilège de l'énormité en chaque sens. The Vasconic element in Europe's oldest hydronims is not matched by a putative proto-Semitic adstratum but by the language of the famous pan-mediteranean culture of the Eye Goddess. This is anterior to the proto-Semitic manifestations in Africa and the Fertile Crescent, as the Berber, the “ Altlantic ” and the Glozelian “ alphabets ” stand as the ever lasting proof.
In truth, quasi-Nostratic common roots for the kinship of Sem and Japhetus are found even in the least Indo-European of the European languages ( ironically, I name here German ). But these are anterior to the manifestations of Semitic languages in the Fertile Crescent and indeed, may have produced them, as the recently but definitively proven spread of Old European Script in the Middle East through the Minoan and the Hittite Civilizations stand proof. It is indeed Aramean, in the very special sense of Barth (1861) and Streck ( Klio, 6, 1906) or even the “ Atlantic ” language per se ( meaning the language of the Glozelian, Lepenski-Virian and Azilian communities ) that preceded indo-Europeans as the universal langage of Old Europe, also characterized by a common script, the Old European Script, the mother of them all. This controversial inversion of paradigms left aside, the book is a feast in intellectual pursuits, an authoritative, inspired, documented, somptuous and pleasurable reading. It was thanks to Professor Vennemann that the word root for my own trade, medical, was discovered. It was Vasconian for “ making complete ” and I was indebted to the genius of Vennemann to discover that Daco-Romanian “ bade ” is also of that kind. ISBN : 311017054X, BOBE-5258-REFS-0001, RANK : #2,118,611, 628 pages, unique edition mixing German and English texts.