Un Monument al Limbii Noastre

Concedat Laurea Laudi !

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008

Mihai Vinereanu, Dicţionar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică.
	Aş dori să-mi deie Domnul putere să pun o cărămidă mai departe, şi mai la temelia studiului limbii noastre, dacă nu cumva merg prea departe. Dar mergem noi vreodată destul de departe ? Limba noastră este limba celor mai vechi, mai numeroşi, mai drepţi, mai viteji, mai nobili, mai mobili, mai credincioşi, mai dezbinaţi şi mai conservatori dintre europeni. Aşa apare ea în carnea, firea, energia, sau manifestarea ei vie. Aşa apare ea în unele isvoare. Dar care isvoare ?
Şi mai ales ce tablou udă ele ? Chiar azi, după ciunteli crunte, după conspiraţii ale tăcerii care merg de la Vatican la imperiile istorice ale vremilor (khazaro-turci, austro-ungari, ruso-comunişti), aria lingvistică românească (ALRO) se întinde, uneori doar prin câţiva reprezentanţi, (ca istro-românii sau românii basarabeni ajunşi prin ţinuturile cazace) pe un teritoriu cât trei sferturi din Europa. Aşa să fie ? Se va spune că statistic nu contează un cătun răzleţ aproape de frontiera friulană sau vre-un sat migrator de stepă, cu biserici de lemn ca nave cu pânze puse pe căruţe de navigatori ai uscatului, cum sunt descrise de Paul Goma sau de părintele academician Dumitru Stăniloae. Eu aşa ştiu şi altfel nu cunosc. Cred, dealtfel, mai mult, că interese politice mondialiste au ascuns mereu, şi au contaminat minţile crude, dispuse să creadă ce li se oferă, până ce un curent de opinie, fals dar inert, se formează periodic, ca să tăvălească pe cei ce mai spun drept ceea ce mai ştiu. Sunt mulţi cei care ştiu ? Nu sunt mulţi, şi chiar cei rămaşi sunt reduşi la tăcere sau ridiculizaţi, cu aceeaşi tactică milenară a duşmanilor adevărului. Dar să nu ne facem griji deşarte : Acolo unde rămâne chiar unul singur care nu minte, acolo este adevărul. Ortodoxia întreagă, oare, n-a stat în vremea cruntelor erezii ale lui Arie, într-un singur om, scăpat de urmărirea evreilor din Alexandria, la Ierusalim, de unde evreii fuseseră goniţi de romani, cum citim în viaţa sfântului Atanasie cel Mare ? Sunt vremuri interesante. Arhivele se dezvăluie azi prin procese obscure de “ revelare a metodei ”, iar internetul încă nu poate fi complet cenzurat. Ne aşteaptă deci, rapid, multe surprize de proporţii, pentru care nu suntem mai de loc pregătiţi. Eu ştiu trei : Cea mai mare dintre aceste surprize este dezvăluirea a cât de puţin şi de strâmb a fost anume organizat învăţământul istoric recent, de către organele specializate ale criptocraţiei mondiale. Când “metoda” a fost revelată, din considerente alchemice, explicate magistral de domnul Hoffmann, daunele produse mondialismului prin revelarea ei au fost controlate prin relativizare, discuţii nesfârşite, diabolizare, şi chiar sinucideri suspecte ca aceea a lui Alfred Koestler împreună cu soţia. S-a spus, cu har, că singura conspiraţie ratată este aceea a celor care susţin că nu există nici o conspiraţie împotriva adevărului. A doua surpriză este adânc înfiptă în domeniul cronologiei iezuite, care a ascuns “ dispariţia mileniului întunecat ”. Acum este dovedit, prin lucrările grupului rusesc al lui Anatoly Fomenko, dar şi ale matematicianului român din Canada, Florin Diacu, că lipsesc sute de ani din listele scaligeriene, că evenimentele istorice nu sunt concordante cu evenimentele astronomice la care ele se referă, etc. Dintre toate consecinţele, cea mai interesantă aici este faptul că la noi s-a minţit mai puţin în domeniul istoriei medievale, prin lipsa isvoarelor scrise. Desigur, deşi ironic, inamicii sau detractorii istoriei româneşti au găsit cu cale să spună minciuni utile lor, cum că românii n-ar fi existat, pentru că documentele câte sunt, nu i-ar fi arătat. Faptul că se poate minţi cu spor prin documente falsificate, cum a demonstrat Nicolae Densuşianu în privinţa schismei uniate, nu a deranjat pe nimeni dintre cei naivi, care au crezut propaganda anti-românească. Într-adevăr, nu a existat nici un sinod care să fi confirmat trecerea individuală la papistăşism a unor episcopi români din Ardeal, înainte de sosirea tunurilor lui Bukow. Cel care a revelat aceast fals iezuit, spre cinstea lui, era uniat el însuşi, şi vorbesc încă o dată de marele nostru istoric, titanul născut în casa parohială din Densuş, lângă biserica veche, mausoleul lui Longinus, acela iar zidit peste un monument megalitic dacic. A treia mare surpriză vine şi iese din India. Acolo, în golful Khambat, s-a găsit scufundată civilizaţia lui Krişna, descrisă de cele mai vechi texte vedice. Este vorba de o civilizaţie himalaian-saraswatică, ale cărei ultime străluciri au fost oraşele “ Harapilor ” din Harappa, care vorbeau o limbă indo-europeană înainte de secarea marelui fluviu descris de Vede, care purta o apă cristalină spre golful Khambat, prin ceea ce este azi un pustiu. Această civilizaţie a migrat mai departe de India, şi a iradiat peste tot, din Cambogia cu temeliile de la Angkor Vat şi Indonezia spre răsărit, până în Egipt şi ţărmurile garamantice de care scria Isidor din Sevilla, spre apus. Între altele, ea a migrat prin ceea ce este azi Afghanistan şi Iran, spre calea cimmeriană, şi de acolo în Europa Veche. Frontul culturii Cucuteni era acela al Harapilor înainte de a fi al Kurganelor. Harapii au ocolit Arabia Felix, au descins în Somalia, au creat Egiptul de Sus, şi concomitent, Sumerul şi Elamul. Cu surpriza aceasta uriaşă se produce revelarea negritudinii, de loc alchemice, dar foarte genetice, a teoriei pelasgice privind originile Egiptului faraonic, etnicitatea culturii panmediteraneene dar şi limba civilizaţiei unitare panesteuropene a mileniilor ce au precedat fundarea Romei. Nu degeaba steagul lui Ioniţă Caloianul avea negri, tradiţia serabilor trece prin Filip “Arabul” (Împăratul dac de la Eufrat al mileniului Romei, al erei dacice) marea originilor noastre este neagră, turcii ne-au numit Valahia Kara-Iflak, etc. Acum ajungem în fine la cartea minunată a domnului Vinereanu. Mihai Vinereanu demonstrează în chip monumental faptul că limba noastră s-a format înaintea celei latine a Romei, ca un continuum imens, din care mai multe dialecte locale s-au născut şi au rămas mai peste tot în Europa centrală şi răsăriteană (de la cele italice, prin cele veneto-ilirice, până în Dacia preistorică a orizontului descris de Nicolae Densuşianu şi Anton Dumitriu, apoi până în Transoxania, prin nordul Mării Negre). O astfel de îndrăzneală conceptuală nu au avut de la Hasdeu şi Nicolae Densuşianu încoace decât vreo rara avis in terris, ca spionul britanic din Tibet, doctorul Laurence Austine Waddell. Este uimitor cum prin despuierea cu îndârjire a datelor aproape exclusiv lingvistice, domnul Mihai Vinereanu a reuşit să ridice vălul tras ca un capac de plumb de generaţii întregi de dezinformatori de profesie, peste originile limbii române. Într-adevăr, cronicarii, care scriau că limba noastră este “ mama lătânei ”, sau un erudit de talia lui Timotei Cipariu, au fost uitaţi sau puşi repede sub faţada de Epinal a academismului celui mai sterp şi mai masonic cu putiinţă. Bogdan Petriceicu Hasdeu, deşi mason, bine încadrat de elevii săi Gaster, Şăineanu şi Tiktin, şi doar pentru că spunea acelaşi lucru cu Nicolae Densuşianu, a fost marginalizat în academii de câtre camarila lui August Treboniu Laurian. De la Hasdeu la domnul Vinereanu, în ciuda activităţii strălucitoare a grupului Sextil Puşcariu, sau a nepotului Ovid al marelui Nicolae Densuşianu, puţini au îndrăznit să conteste pravilele şi regulamentele mai mult sau mai puţin “ organice ” cu ordinele respective venite de la împărăţie. Datorez domnului Mihai Vinereanu şi prieteniei foarte bogate a domniei sale, pasiunea pentru misterele limbii noastre, trezită odinioară de Hasdeu şi cultivată rar, dar sănătos, de titani ca Nicolae Densuşianu. Am aflat prin grija domniei sale câte ceva despre limba din tăbliţele de la Sinaia, despre Pompeius Trogus, despre Iustinus, despre vocalismul conservator al limbii noastre, şi multe, foarte multe altele. De câte ori aflam ceva, cercetam mai departe şi aflam, ajutat şi de intervenţiile sistematice ale lui Alex Moeller, sau cele mai poetice ale Aurorei Peţan, despre un tablou necrezut de vast, de bine şi de armonios colorat al fiinţei noastre străvechi, reflectate în limba noastră puternică, delicată şi stabilă. Acesta a fost un mare noroc pentru mine, deoarece aveam înainte doar presimţirea subtilă şi profundă a filosofului Constantin Noica şi pe cea a ieromonahului Rafail Noica despre exprimarea adevărului prin limbă. Domnul Vinereanu a mers mai departe ca oricine de la Hasdeu încoace în cercetarea monumentului limbii noastre, acest monolit megalitic. Căci contemplăm în limba noastră un Sfinx carpatin care printr-o minune a reuşit să rămână viu, ca în basmul omului de piatră . Acesta a putut şi mai mult, să producă mlădiţe necrezut de frumoase prin toate tunelele misterioase dinspre Bucegi către Moeciu şi apoi, ca Eurydice însăşi, până la “lătâni”. Toţi cei care mai sapă aiurea pe lângă monumentul domnului Vinereanu, un opus magnum cum apar doar unul pe generaţie, trebuie de-acum mai departe să ţină seamă de îndemnul apostolului, “Ţintiţi la darurile cele mai desăvârşite”. Pentru autor este o încununare după o luptă pe care o întrevedem crâncenă, dar victorioasă. Cercetarea lui pune în fine limba noastră în lumina lină a originilor. Mihai Vinereanu a învins. De-acum nu se mai poate da înapoi în cercetarea originilor limbii noastre. Concedat laurea laudi ! Let the laurels of warlike triumph yield to the honor he gained in pursuit for truth. Dafin pe fruntea lui ! Dicţionar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică Editura Alcor Edimpex, Bucureşti 2008 ISBN : 978-973-8160-31-6, BOBE-5211-REFS-0001, 936 pagini, coperţi tari, cartonate, 21 x 29 x 5 cm, Cuvânt Înainte de Constantin Frâncu, Argument de 42 pagini, Bibliografie la pp. 926-935.