Esoterismul Bucatelor

Iată o carte minunată !
by Dr Dan Waniek, MD

Copyright © 2009
All Rights Reserved.

Sanda Niţescu : Un fir de mărar şi cerul albastru (Exemplar broşat) Cartea Românească, Ediţia a doua, 2008.
	Singura memorialistică adevărată este aceea a simţurilor. Simţurile nu mint. Evenimentele se schimbă cu punctele de vedere. Memoria sau cronologiile se amestecă. Dar fluidul continuu al simţirilor adevărate curge direct din Adevăr. Din această perspectivă, cartea sinceră a doamnei Sanda Niţescu este o metafizică, iar nu o fiziologie. Într-adevăr, copila de odinioară contemplând infinitul în pragul carpatin al prăpastiei aceleia, tânăra mireasă îmbrăţişând tainic copacul de pe malul apei olteneşti, apoi scrisul însuşi al doamnei autoare, adresat unei moarte dragi, sunt un colier oferit cu generozitate oricui. Este un colier aproape ezoteric, al cărui şirag de mărgăritare străluceşte. Iar cititorul abia începe a atinge suprafaţa sclipitoare a nestematelor.
Despre aceste nestemate voi scrie aici, pentru că acestea nu sunt de loc un conţinut latent oarecare, nici vreun produs manifest, ci însăşi minunea cărţii. Doamna Niţescu scrie aceste nestemate curgător şi sclipitor, aproape fără să-şi dea seama, ca o apă în piatră, ca orice artist autentic, direct pentru veşnicie, şi poate şi anume pentru cunoscători. Domnia sa face darul de suflet de a se exprima în franţuzeşte, deşi personal, şi din păcate, eu mă îndoiesc că acei care citesc ce e scris în cartea primei ediţii, cu limba şi poate pentru mentalitatea lui Brillat Savarin, vor fi putut pătrunde până la miezul cel mai nobil al cărţii. De ce nobil ? Din naştere, iată de ce : Căci spre deosebire de corpul social al Franţei, unde haosul domneşte între stări, neamul autoarei are o singură stare, anume aceea care pune bogăţiile toate pe masă. Este vorba de un neam aproape fără clase, şi mai ales de un neam care nu s-a supus niciodată, cum a făcut-o întotdeauna neamul frâncilor în faţa cotropitorilor. Este vorba deci de neamul românesc, cel drept ca autoarea, şi neînfrânt ca ea. Românii sunt neamul care dăruie fără regrete totul, şi neamul care ia fără vreun resentiment. Neamul românesc ia de la ceilalţi, de la toţi ceilalţi, şi nu numai de la aceia care au vrut doar să-l stăpânească, ia deci numai ceea ce este mai bun : Nu credeţi ? Priviţi atunci, mirosiţi şi gustaţi mâncarea românească. Mâncaţi bine, ca să vedeţi ce bună este această singură paradigmă românească perfectă. Măncaţi la masa săracului din ţara mea – ţara firului de mărar sub cerul albastru ! Săracul acesta pune tot ce are direct pe masa de brad. Şi cu sufletul în sărbătoare, tot săracul dă cu bucurie tuturor : poftă mare, enormă, monstruoasă, contagioasă unora, generoasă tuturor ; gusturi adevărate pentru străini, delicateţe după măsura tuturor. Săracul român dă prin urmare totul, adică dă tocmai frumuseţea sa. Astfel bogăţia sa, care este fără preţ, e cu adevărat regească, pentru că săracul are deplina stăpânire a inimii sale, şi adesea chiar nepătimirea – această singură putere lumească ce ne rămâne după credinţă. Aburii bulzului de stână, aromele ghiveciurilor mănăstireşti de prin mănăstirile copilăriei, căldura din pâinea mare, acea roată neagră ieşită de la cuptor, brânza de vaci peste mămăliguţa cu smântână, răciturile, poalele-n-brâu, şi atâtea altele nu îşi pot afla egalul. Nu e aici vorba doar de gust în sufletul meu subţiat, cum a fost zeci de ani prin străinătăţuri, în toate cuhniile lumii, ci de tot ce leagă mâncarea de suflet. Dar ce leagă mâncarea de suflet ? Să vedem ce putem zice despre acestea ! Se pare că tot ce intră în ţara mea, ţara cu mărar pe sub cerul albastru, capătă consistenţa, legăturile, aromele şi bogăţia tipic româneşti. Ţara mea, şi a autoarei, are un soi de miez dur, incompresibil – acesta poate că este sufletul neamului românesc. Miezul de care scriu ne ţine tainic, insistent, unori cu gust violent, cum se cade unei născătoare adevărate, ne ţine deci pe toţi laolaltă. Miezul acesta nu ne părăseşte oriunde am fi, şi în orice amestec sau proporţie ne-am regăsi, ca pe noi înşine. Acest miez tainic îl moştenim şi îl lăsăm cu totul, şi cu toţii, la capăt de drum. Rădăcina kreas conţine deja în ea aceste cuvinte, creaţie şi carne. Ori carcasa noastră de carne, deşi uneori prea zgârcită de sărăcie, este moale, şi foarte trecătoare. Fiziologii ştiu că nici un atom măcar nu rămâne acelaşi, el însuşi, în această carcasă de carne din timpul vieţii lumeşti. Din păcate tot ei resping ceea ce este şi mai adevărat, anume faptul că toată individualitatea noastră există, unică, independent de atomi. Ea este individualitatea cea mai dură şi mai subtilă, este măduva noastră suavă şi blândă în oase tari. Ea este acest faimos nucleu în jurul căruia curgem fiecare către apa care ne poartă la capăt pe toţi. Deşi e o prostie, a plasa, după René Descartes “ sediul ” sufletului pe lângă ariile olfactive şi diencefalice în care avem “memoria” olfactivă, gustativă şi pe cea a stărilor sufleteşti, nu e o ipoteză cu totul lipsită de interes, dacă sufletul ar putea avea un sediu material. Căci suntem cu toţii împreună ţinuţi, legaţi de mama, ca “mămăligari” cum rosteşte autoarea, tocmai de către suflet. Pieile şi cărnurile, oasele şi cenuşa sunt comune. Doar sufletul este unic. Comun, el nu ne aparţine, şi totuşi e unic. El este cel ce ne caracterizează în chip cardinal, complet. Altă individualitate nu avem. De aceea a cultiva, ca doamna Niţescu, aromele materiale ale acestei kreas, este nu atât un fapt de convivialitate sau de sociologie, nu este încarnare sau psihologie aplicată, nu este nici savantlâcul oriental al combinaţiilor dibace şi rafinate de convivi atât de pestriţi şi de greu de armonizat la suflet sau la găitane, ci direct creaţia. A cultiva “reţetele” de bucate care sunt mai degrabă “misive” către suflet, iar nu numai scrisori către arhiprietena Agnès, este o operă continuă, ca o cale, ca viaţa. Această, să-i zicem, “creatinină” este fluidul secret al cărţii esoterice a doamnei Sanda Niţescu. Cu o astfel de creaţie continuă, în care se simte un neam întreg, la masă, între anotimpuri, îmbăiat cum e de Regina Nopţii, deşi nu departe de mirosul cel gras de mititei care pare că abundă pe înserat, “ne petrecem”. Cu o astfel de creaţie continuă se petrece şi curgerea noastră comună, până la putreziciunea în care ajung de pildă eu, sau până la buna mireasmă în care se transformă sufletele cele mai alese, spre folosul tuturora, în adevăratele sfinte moaşte pe care le-am părăsit în ţara noastră minunată. Sanda Niţescu : Un fir de mărar şi cerul albastru. Cartea Românească, ediţia a doua 2008. 240 pagini. Apare o nouă addenda, acum sunt desenele autoarei, dar este aceeaşi excelentă traducere ( cu un cuvânt înainte ) de Irina Mavrodin. ISBN 978-973-23-1952-9.