Vasile Voiculescu este deci naratorul absolut al contactului profunzimilor din sufletul românilor dintotdeauna, de peste tot în lume. El nu are pereche, chiar în literatura atât de bogată a atâtor seculi din poezia neamului românesc. Ce poate fi spus în sens critic? Nu mare lucru : Problema firii poetice este desigur hipersensibilitatea. Nu oricine poate citi pe Vasile Voiculescu, deoarece fără armonia reverberantă a sentimentelor originii noastre, cititorul nepregătit ar face mai bine să se întoarcă la paginile din capul listei Google (Nu ar suna mai bine la noi Gâgă-lul ?). În firea autorului nostru dinspre părţile Buzăului nu avem însă nici generalitatea anonimă a doctorului, nici vreun descensus ad inferos categoric, ci chiar incursiunea continuă, indispensabilă, definitorie a fiecăruia spre temelii.
1. Drumul celui ce se vindecă pe sine însuşi
Doctorul cel bun, acela care face din doftoriceli oglinzi, iar din oglinzi leacuri, s-a ajutat mai întâi pe sine. A luat astfel în piept unul din chipurile delicate al adâncului, acela încă inegalabil de frumos, acela care este mereu gata de aflat în fiecare dintre noi. A pus apoi loc de Duh în tot orizontul dacic - locul acela tainic, ca o lună rotundă, unde a fost îngropat (dar din care eu nevrednicul am plecat acum aproape douăzeci de ani, chiar dacă tot el m-a urmat neclintit în toate visele mele, noapte de noapte). Iar la urmă, poetul nostru chiar pe sine s-a dat.
Poetul Voiculescu, poet chiar în nuvele, s-a pus serios, din prima copilărie, la lucru. Adolescent, a scris despre ireductibilul uman din fiecare fire. Bărbat în toată puterea mai apoi, poetul doctor Voiculescu a purces la strunirea sufletului său imens prin smerenia alegerii sale (doar aparent pur estetice) deoarece a dorit adâncirea scrisului său în chip "literar". În fine, spre apusul drumului său lumesc, rezultatul hiperbolic al discernământului alegerii sale a devenit limpede pentru oricine, mai cu seamă în Rugul Aprins.
2. Îmbărbătarea poporului
Ce bine se ştia carte la noi, odinioară ! Scriitori tineri, ca medicul Voiculescu cel de la treizeci de ani, îşi făceau loc chiar duminicile la amiază. Ei lucrau bine şi cu rost zdravăn prin almanahuri, unde publicau mult, dar mereu din începutul câte unui gând curat. Câteva reviste rare, vre-o “ Dumineca poporului ”, primeau această fabuloasă Petrecere (23 august 1915, p. 3 – cf. p. 675 în Voiculescu).
Ce bine erau urmate gândurile bune! Iată, în săptămâna de după, câte un răsad frumos de gând ziditor răsărind, înfiorat, ca acel citat din faimosul, smeritul şi talentatul poet persan Saâdi. Sufistul povestise la rându-i de regele Nuşrivan, care-şi plătea, se ştie, până şi firişoarele de sare, ca să nu le ia cumva cu japca, deoarece :
“ Pentru cinci ouă pe care un rege le va lua pe nedrept, oştenii lui au să puie mii de găini în frigare… ”. Iată, în palmele poetului, lacrimile curate ale gândului frumos. Iată deci Cazania !
Aici, în instituirea gândurilor citite duminicile, după Liturghie, nu e vorba doar de eticul sau esteticul gândului. Aici e chiar Duhul ! E Duhul, primit cu frică, dar şi cu dragoste. E Duhul întreg ! Apoi Duhul trecut odihnitor, curat, bine primit, cu bucurie şi cu vieţi îmbunătăţite. Ce frumos sunt încheiate zalele săptămânii când o începem mereu plecând uşori de la Liturghie, ca să le purtăm mai departe, spre Duminica aceea care vine.
Iar Zahei, între toate poeziile lui Vasile Voiculescu ? Doamne, ce roman fabulos!
3. Personajul principal
Personajul omniprezent al romanului Zahei Orbul, pe lângă vreun episodic Panteră, Boieru sau vreo frumoasă şi ochioasă Calliopi, cea cu fragi şi sub frăguţa ţâţei, la fel ca personajul principal din toată opera narativă a lui Vasile Voiculescu este doar acela colectiv - e sfatul. Acesta este indispensabil.
Nu e însă vorba de corul antic. Nu e liota negustorilor, gospodarilor, milogilor, prizonierilor, jandarmilor, sau săracilor, cu toată prostia lor presupusă (doar în domeniul alegaţiei superficiale, externe, şi episodice a ciocoiului). Este vorba de cu totul altceva, subtil dar omniprezent.
Personajul grav, adânc, şi incoruptibil al lui Voiculescu este acela al "lumii românilor". Este vreun cioban frumos, vreun grec firoscos, vreun muntean păduchios, vreun jidov tânguind după botez, vreun lupar mirosind parcă a usturoi lycantropic, vreun ultim berevoi, vreo nevastă, vreun scălâmb, vreun copil cu milă hrânind un câine ciobănesc, apoi, de ce nu, chiar de Ciobănilă. Vasile Voiculescu se îndură sombru, regal, de fiecare.
Nu este aici însă vre-un "tipic" homeric, cum iar s-a observat în eposuri mirosind a făcătură, ca în diverse variante de iliade, cicluri "nostoi"-ce, nostalgice, sau diverse variante de odisee - unde doar inesteticul este atipic. Nu este aici vre-un personaj rotund, folcloric, sadovenian. Nu e nici vre-un reprezentant regresiv al conservatorismului poporanist sau al curentului “ progresist ” semănătorist.
Este vorba la Vasile Voiculescu de-a dreptul de firul firii noastre comune, de lumina adâncului, aceea din care se trage isvorul sufletului.
4. Materia narativă
Ecoul cel mai din adânc al tuturor mişcărilor secrete, dar indispensabile, ale firii românului e un vuiet ce se simte în orice pagină. Este vorba la Voiculescu de tot frumosul tainic din descrierea prea plinului Duhului. Dar ce este el de fapt ?
Este istoricul curgerii secrete a sevei din miezul vaselor de liber şi de lemn ale trunchiului românesc cel mai profund. Este vorba de întinderea deasă a rădăcinilor, unde etnicul sau culturalul se topesc în voia Domnului care începe sau încheie neamuri întregi. Este, pe sub aripa Duhului, zvon învolburat de ape. Este povestea fâlfâirilor şi îngrăşării frunzişului întreg. Este narativitatea firii, identitatea creeată prin urcare. Este scara către rădăcinile cele mai drepte, acelea din cer, (acelea de orhidee, cum ar fi spus părintele Virgil Gheorghiu) ale omenescului românesc.
5. Vocabularul poetic
Vocabularul lui Vasile Voiculescu este tainic la rândul lui. Cuvintele cele mai rare, izbind prin putere discretă, dar numai pe cel pregătit, ies din orizont. Ca privirea unui brad în poieni dezvelite ochiului nostru dintr-o dată, acelea se împletesc, ca la George Murnu, cu toate cuvintele codrului, poienii, luncii, câmpului sau râmnicelor.
6. Ierarhia conceptelor
Acele concepte imposibil de verbalizat, dar omniprezente în orizontul dacic, au formă la poet. E un lucru inexplicabil, cu totul admirabil. Într-adevăr, Vasile Voiculescu scrie direct în ''lingua franca'' a tuturor muntenilor "electrici" ai orizontului dacic. Râmnicele, dulci sau sărate, adăpostesc cu toatele, cum am aflat, mici biserici ortodoxe de piatră sau din lemn, ascunse de păduri. Lumea noastră este aceea bogată, cosmopolită, meritocratică, foarte variată, întru totul secretă, dar mereu durabilă, inconfondabil românească peste tot. Este limba vlăhiilor. Este limba pricepută de "kjelatorii" timoceni, de călătorii vlahi voscopoleni ce au scăpat în masă la Viana, de limba vlăhiilor tesalice ale Sărunei, a celor aromâne ale Pindului sau meglenoromânilor, de calendarele bisericilor dintr-un lemn, mobile, ale moldovenilor fugind la răsărit, dincolo de inima Ucrainei, până la cele "Wallachei-ice", în vlăhia cea mai apuseană a Tatrei, dincolo de Viana.
Ierarhia cuvintelor romanului este bogată, variată, dar nestrămutată, pentru că ea rămâne înscrisă mereu în cuminţenia smerită a pământului.
Îngenunchierile narative sunt la rândul lor perfect percepute mereu, şi ajung a fi profund respectate de cititor, deoarce sunt împletite, împărtăşite chiar, cu acelea ale scriitorului.
7. Drama
Drama lui Zahei este absolută, pentru că termenii poveştii sale sunt fundamentali. Sunt termenii naraţiunii sufleteşti. Câtă gingăşie se află în naraţiunea faptului real – acela mai adânc, mai greu de pipăit, dar singurul adevărat, al sufletului ! Proza doctorului Voiculescu este literatura singurei bogăţii reale, aceea care se dă.
Când mă gândesc că primii veniţi iau pe Zahei drept pretext pentru “primul stindard literar” al “luptei minorităţilor sexuale” …
Cum stau lucrurile aici ? Neamul meu întreg a fost recent ponosit de vorbele unei pocitanii râioase şi striduloase. Pocitania era strigătoare dinafară, tot aşa cum neamul meu era odinioară prost numit de către proprii săi ciocoi. Cu toatele s-au strâns să ne pocească pe noi cu atributul de înapoiat, chipurile pentru că am fi “prea conservatori dinlăuntru”. Ca sârbii, am fost prilej de hulă pentru că n-am acceptat să zicem că violul era chipurile consensual. Halal astfel de trebi ale ministerelor afacerilor dinafară… Dar nici cu celelalte nu mi-e ruşine! Nu e prost numit căpitanul judeţului! Cronicarul muntean nu clătea nici el gura când rostea despre bietul domnitor Mihnea Turcitul, care şi "pe dinafară era pom înflorit, dar pe dinlăuntru lac împuţit".
Păi cum să nu fie aşa dacă se hrăneşte direct din pământul cel mai gras pe dinafară, iar pe dinlăuntru doar din cutiile cu esenţe slabe ale progresului…
Nu visez ! Iată, iau chiar acum ziarele toate din ţară şi nu-mi vine să cred ce departe am ajuns, de pe marginile de prăpastie pe care eram, mergând mereu "tot înainte"... ! Cu ochelarii de cal ai corectitudinii, la plăcinte, înainte… Direct, poate, dar sigur de loc drept. Direct, poate, dar nu de-a dreptul. Ci pidosnic. Progres cu rectul, recte.
8. Natura globalismului despre cultura românismului
Cred astfel că dacă ne uităm mai bine, cultura română s-a dus de-acuma de tot la Domnul. A plecat dintre noi pe nesimţite, ca să nu ne ruşineze prea tare. Furişată delicat printre rânduri, undeva între Devenirea întru Fiinţă şi Cultura Duhului, cultura română ne-a lăsat în pace.
Dacă tot nu mai punem azi sămânţă printre oasele care ne-au îngrăşat glia, atunci ce poate oare să ne mai crească mâine din glie ?
La institute rău numite am văzut de curând toate politichiile imaginabile, sau chiar tratate despre cuhniile regilor Spaniei, dar prea puţin, şi o spun cu toată răspunderea, mult prea puţin Duh ! Şi n-am văzut de loc îngrijire pentru brazdele, e drept, groase, cu care treceam odinioară prin câmpul strămoşesc. Noroc cu talpa ţării, cu minisatele Sfântului Andrei, că sub ele mai este pământ ca să-l cultivăm, măcar de dragul atributului specific al neamului, pe mai departe. Tare mi-e teamă că românesc mai este azi după numele său cutare institut, dară nu locul instituit. Degeaba scria Neculcea iară, că uite, să nu-l dăm, fiind el frământat de-a dreptul cu oasele străbunilor.
Locul instituirilor de azi în orizontul dacic nu mai e, din păcatele noastre, al nostru ! E doar al celor care nu mai trebuie discriminaţi, chiar cu preţul incriminării tuturora ! Ne-a rămas astfel doar locul instituirii legii strămoşeşti. Acesta e locul de unde nu ne mai poate goni de fel nimeni. Căci unde mai putem fi goniţi unde nu este Dumnezeu ?
Zahei, prin urmare, mi se pare a fi parabola neamului românesc.
9. Cheia romanului
Cheia romanului este delicată, şi anume aşezarea, chiar a motivului tangenţial al spurcatei dragoste de ocnaş, în rândul cuviinţei, câtă mai este. Ori dacă neamul o suferă şi pe aceea, arată medicul Voiculescu prin Zahei, atunci măcar n-o face lege.
Căci neamul se îndură de toate. Dar nu este împietrit în îndurarea lui, ci viu. Pustiit, dar puternic, neamul trăieşte pentru că nu încetează să caute lumina, chiar când cară pe umeri mortăciunea care îi era odinioară lampă. Într-adevăr, cu “ elitele ” ocnei, pe care vedantinii sau arhaizanţii le numiseră kalpa negustoriei de suflete, în toate am ajuns ca orbii conduşi de şchiopi.
Zahei este orbul născut falnic, pierdut jalnic, smerit din când în gând, dar un uriaş îndurat, şi răbdător, mereu în căutarea luminii. Destinul lui este soţietatea, care ar putea fi tălmăcită şi prin harul aducerii puterii duhovniceşti între soţi. Căci soţietatea nu este o alcătuire de falşi soţi, ci putere duhovnicească trecută în cuviinţă. Ori mai orice poate fi azi cuviinţă, cu regimul decăzut al pogorămintelor, sau măcar cu frăţească înţelegere, dacă harul este împărtăşit. Dar consacrarea zguduie. Nu putem forţa pe nimeni, atunci când nu ne forţăm pe noi, singuri ! Zahei, chiar orb, nu poate fi siluit, şi mai mult, ruşinează pe cei care încearcă să-l spurce, făcându-i vineţi de tot.
Cu atât mai puţin putem forţa legea, firea, sau soţietatea. Iniţierea şi legitimarea unui act, fie el acela dintre cele mai vitale, sunt limpezi, iar nu făcături improvizate. Caricatura dosniciei poate fi tolerată, căci cine sunt eu să judec, dar nu poate fi făcută lege. Individul poate rămâne viu atât timp cât păstrează, participând la har, sfinţenia întregirii. Neamul nu este însă făcut de indivizi, ci de Domnul. Iar unicitatea fiecăruia dintre noi participă la întreg doar atât timp cât urmează întregirii. Partea nu e întreg fără Cel ce ne face parte din Întreg.
10. Ursita neamului
Ursita neamului românesc este depănată, aproape toarsă, direct din inima poetului. Ireductibilul uman (care el însuşi nu-i uman) nu poate fi de loc atins - coagulat prin aparate sau măcar inventariat prin numere ordinale în loc de cele cardinale. Lobocoagularea prefrontală, ecou al ispitelor lui Zahei orbul, nu ţine nici ea loc de pacificator, fie ea chirurgicală ori numai medicamentoasă. Lumea nu poate fi despărţită de ceea ce i-a intrat în nume, şi este lumina lină pe care o simţim până şi în cea mai îndepărtată tulburare. Societatea singură n-a educat niciodată vreun individ, iar bolile societăţii nu cad niciodată împreună cu vindecările individului.
Într-adevăr, ireductibilul uman este incompresibil, deşi imposibil de palpat, chiar sub greutatea de mortăciune a piramidei sociale întoarse pe dos de imperii. În corolar, nefiind programabil, ireductibilul uman nu poate fi controlat, oricâte cicluri anistorice de hybris pierde singur-măritul său presupus conducător.
11. Soarta povestirii reale a neamului românesc
În concluzie, prin aceste teoreme, la fel ca părintele Gheorghiu, doctorul Voiculescu scrie mai tare decât orice Kafka sau chiar vreun nou Orwell.
Ce mai rămâne neamului când nu mai este neam ?
După ce a luptat mii de ani, sacrificând pe cei mai buni dintre ai săi, prin tăierea capului celui ce dădea, iar nu a celui ce primea pe Hristos, neamul ne lasă ?
Nu cred. Este în el o transcendenţă, şi o judecată, care nu e suma părţilor, un ireductibil al soţilor, între care nu se poate pune nici chiar duhovnicul, chiar dacă, sau tocmai pentru că acolo este unul Dumnezeu. Dacă poate să renunţe fără luptă la neatârnarea sa perfect suverană, şi atemporală, ba chiar tradiţională, atunci desigur că face, ca azi, războaie desfrânate, cele purtate curveşte, doar pentru alţii. Dar neamul românesc nu uită. Iartă mereu, uneori chiar fără voia lui, întocmai ca Zahei, ceea ce ne apare ca un semn de Duh în puterea lui lumească, dar nu uită. Când rămâne printre şerpi călcaţi în picioare, Akka sua, acasă, neamul românesc rămâne de tot, până la Judecată, în casa Domnului. Astfel se petrece şi Zahei, întors tainic de unde plecase. Zahei se duce acasă nu spre apele care l-au legănat din pruncie, în Dunărea vindecătoare, ci trecând mai sus de mlaştini, prin desiş, tocmai în bisericuţa dărăpănată, dar din piatră, ascunsă în munţi.
12. Reîntregirea
Să nu ne mire atunci că cel mai vechi înţeles al rădăcinii lui medeo, verbul fondator al celui care cârpeşte, pe lângă Cel ce vindecă, este acela aflat şi în bade, şi în numele fecioarei perfecte. Mede, sau bede, tradus de la rădăcină direct din Vechea Europă este acest cuvânt prea frumos ca să fie uitat, căci însemnează întregire. Cel care ni l-a dat înapoi pe Zahei orbul de unde plecase dintre noi, doctorul Voiculescu, este astfel ultimul scriitor al neamului românesc care întorcându-ne blând dar cu nădejde din numărul în care ne-a bine plăcut să cădem, ne mai aduce înapoi la Nume.
ISBN : 9739374042, BOBE-2743-REFS-0001, RANK : (not published by Amazon for this masterpiece), 700 pages, Unique Edition. |
