2007-05-18

Atenţie, Capodoperă !

Reflecţii despre spiritualitatea poporului român

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Reflecţii despre spiritualitatea poporului român - ultima carte scrisă de Părintele Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Editura Elion, Editor : Virginia Carianopol, Redactor : Rodica Pandele, Bucureşti, 2001, 207 pp.
Capodopera marelui nostru teolog, ultima carte românească de învăţătură Iar citesc ultima carte a părintelui Stăniloae. Este vorba, poate, de una din capodoperele cele mai durabile ale marelui nostru teolog. Sigur este ultima carte românească de învăţătură !

Atenţie, chiar după Filocalie, aici este tot o capodoperă ! Dacă a putut scăpa recenziilor comune şi vorbăriilor, altminteri spumoase, ale intelectualilor noştri prea iute ciocoiţi, nu-i de mirare. Numai datorită scăpărilor inerente firilor noastre voit superficiale şi întristător de grăbite, dintre care cea mai ciocoită este, din păcatele mele, a mea, nu s-a vorbit de această minune.
Mă mir şi azi cum poate un om ca maestrul A., care scrie doar ca desene gingaşe pe nişte licurici de fineţuri şi, efectiv, numai din talent, să fie atât de miop. Să se retragă în mănăstire doar ca să se îmbuibe şi să-şi umple hârţoagele ? Asta mi se pare uneori a fi paradigma ultimei priviri chiorâşe : în limba bietului burduf de câine a omului nostru “recent”, oare ce mai este să stai lângă isvor bând rachiuri grele, să priveşti Ceahlăul de la poale în sus, prin coperţile ghidului Gallimard şi, de fapt, să-ţi rogi huria să-ţi ţină doar, cât mai poate şi ea, cămila în frâu ?

Pentru că, aşa cum scria Vasile Voiculescu ( în Mântuirea smochinului, la p. 460 ) “… raţiunea, logica şi judecata streinilor sunt tot însuşiri dumnezeieşti, date oamenilor. Trebuie cinstite şi ascultate. Nicidecum robite prin silnicie, sau amăgite, cum numai satana face. Ci înduplecate şi cucerite prin sloboda pătrundere. Pentru că mai presus de toate stă libertatea, de care fiecare numai în faţa Domnului răspunde.” eu doar mă mir, nu mai şi judec. Cred, astfel, în mirarea mea, că dacă “mintea românului cea de pe urmă” este nu doar palmă peste frunte, ci şi nădejdea răbdării, atunci “ţiganul la mal” de fapt moare de sete...

Ori cartea părintelui nostru Stăniloae ţine de sete. Ţine şi sănătatea trează. Să meargă deci medicii noştri tineri în Apus, unde e loc de ei, că acolo sunt azi bolnavii. Când nu se va mai muri de foame în Europa, să lase domniile lor doctoriceşti românilor acasă, în urmă, doar această carte ca leac. Şi să se ducă să-şi facă pungile doldora ca mine, şi minţile ca inimile, uscăciune, ca a mea ! Truda generoasă însetează. Pentru că trebuie un pic de generozitate ca să mai vezi ce vede părintele în lumea aceasta din care noi am gonit spre prea mult Apus. Care ce-i ? Doar lumina deloc lină din care se va naşte, sângerând, ziua toată !

După o viaţă mântuită printre manuscrisele mănăstireşti şi insuflată cu duh filocalic, părintele a găsit cu cale să scrie şi această ultimă carte. Cu acribia sa care îl face să vadă ( cu Adolf Armbruster şi Maria Holban ) în canonul 53 al Conciliului din Lateran din 1215 ţâţâna buboaielor prin care Apusul începea “temeinic” istoria românilor. Se punea de-i aservea pe români pentru că erau “schismatici”... Cu acribia aceasta am crede că părintele dezvăluie daruri.

La fel proceda în fond şi părintele Cleopa în pedagogia sa a ascultării, trimiţând la mâncarea Raiului pe grăsanii care veneau să afle “lecţii”. La fel făcea în vremea aceea şi evanghelistul Ioan, pogorându-se răbdător în minţile noastre şi ştergând din tăbliţele cerate ale ucenicilor de prin Patmos pilda smochinului.

Pentru că nu e un simplu dar aicea, în cartea aceasta. Discernământul smereniei merge cu mult mai departe. Iar părintele nostru arată că numai cea mai înaltă spiritualitate este cuvenită poporului. Apusul a strivit cu biserica, apoi a “liberat” pe sărac cu “progresul” ateismului deja ştiinţific al “Renaşterii”. Deci când l-a iubit, când l-a perfecţionat, şi când l-a omenit de fapt, pe sărac ? Când punea lanţurile şi lăsa visului doar cântecele supunerii, sau când aducea sirenele şi îmbia la dezmăţ ca să “învingă” supunerea ?

Dar la răsărit ? Cum a dat Domnul ! Aici am fost mereu liberi. Popor punte, care face din dolor dor şi din convenţii prăfuite dulceaţa şi taina liberă, vie, a cuviinţei...

Pentru că la noi sfinţii, voievozii, cnejii, boierii luminaţi ca dragul nostru Udrişte Năsturel, pustnicii, şi chiar Împăratul găsesc cu cale să slujească… Îmbărbătează poporul, răspândesc credinţa noastră creştină nu “prin tăierea capetelor celor ce i se opuneau, ci a celor ce o propovăduiau ” (p. 30). Educă, dau, spală, se dăruie creşterii şi majestăţii neamului lor, şi ale altora (chiar acelea venite la noi să dea lecţii, ca venetici). Iar noi, ciocoii cei noi, ne secăm singuri prin suflul apusean. Acesta nu însufleţeşte ci irită, aer fără Duh, fiind când un suflu zdrobitor, când un suflu saturnalic, şi dând înapoi doar deznădejde, hiperefanie şi zeflemea.

Părintele arată tot ce scrie înmiit de limpede. Părintele Stăniloae face totul doar prin discernământul smereniei sale. Acest discernământ este de fapt singurul adevărat. Cu el se mai poate vedea că atunci când oamenii simpli din popor nu înţeleg totul imediat, ei simt totul, şi văd mult mai departe. Umiliţii şi obidiţii, plini de lumina scării pe care o duc pe umăr ca pe cruce, văd mai bine. Ei văd mai mult chiar decât toate, pentru că văd drept cu inima şi peste tot. Ei văd de pildă tot ce ne aduce, ca puiedie de mizerii, logica netă şi clară a discursului occidental. Cu frumuseţea sufletească intransigentă dar delicată a românului, care nu poate strica dezechilibrul în care şi-a găsit de la începuturi rădăcinile, părintele Dumitru se aseamănă cu Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea sau chiar bădiţa Eminescu, cel cu nume de hranghel.

Diferenţele specifice ale neamului românesc nu pot fi descrise fără compunere, şi desigur nici fără comparaţii. Acestea din urmă se fac cu genurile proxime din lumea barbară... Sau cu alte specii din lumea celor care au găsit cu cale să petreacă tot într-o scară drumurile lor spirituale.

Dar părintele rosteşte adevărul fără să clipească, şi fără să jignească. William Blake scria doar atât, că “the truth that's told with bad intent beats all the lies you can invent”, iar neamul care m-a găzduit cum a putut şi el, mai de nevoie, mai de voie, zice că “toute vérité est bonne à dire”.

Câtă distanţă şi câtă simultană apropiere în ce scrie, comparativ, părintele Stăniloae ! Dulceaţa sa e mustrătoare, dar reavănă, şi gustoasă. Gustul scrisului sfinţiei sale este ca al dulceţii de cireşe amare ale bunicii. Gândul sfinţiei sale este apa rece din arşiţa verii. Cine mai simte setea, să fugă, ca regina albinelor, la părintele nostru Stăniloae ! Făt Frumos, scrie părintele, luptă doar pentru păstrarea celor esenţiale firii, şi nu primeşte nici panteism nici apoteoză în sacrificiul său, ci doar cere voie să-l facă.

Căci taina bătrânului teolog este apă curată, şi neîncepută !

Acest uriaş nu aduce pildele părinţilor între care şi-a mântuit viaţa, tom după tom din Filocaliile româneşti, decât ca sare în bucate. Bucatele însele sunt neatinse pe masa noastră, şi sunt nesfârşite. Ele sunt proaspete şi de obârşia celor mai gustoase caşuri, bulzuri sau mămăligi de stână.

Dacă ruga e smerenia raţiunii (din care minţile regale dar ultimative ale apusului ştim ce fac - tunuri), atunci părintele nostru Dumitru face în ce scrie aici cu mult mai mult decât ştiinţă de carte. El face, cu smerenie, tăcere între studiile sale (despre care cunoscătorii au scris că luminează peste veac mai tare ca toate teologiile Apusului). Părintele transcrie pagini întregi de frumuseţe “populară ” - viers dulce, cântec duios, doină şi bocet, strigăt de horă sau rugăciuni ale copiilor.

Când ultimul medic român va pleca în Apus să-şi facă pungile doldora de bani printre legiunile de bolnavi noi de acolo, cu mine-n frunte, să ne lase acasă cartea aceasta ! “Pe asta o mai am de scris”, spunea părintele, pregătit, cum era deja de-o viaţă plină, să meargă la Domnul. Iar când noi, ciocoii cei noi, îi ceream drepturi de autor pentru edituri focoase, dar cu nume de humă, el le dădea imediat, doar întrebând “Şi ce mai publicaţi acolo” ? Când noi sforăiam cu nume occidentale traduse, (pe care părintele le citise în original cu zeci de ani înainte), tot sfinţia sa ne întreba, copilăreşte : “De ce ?”

Cartea aceasta, ca un isvor, singurul care ţine de sete, arată toată curăţenia cuminte, şi toată limpezimea de fluviu neînceput ale acestui “de ce ?”

ISBN : 9738504090, BOBE-4588-REFS-0001, RANK : (not published by Amazon for this masterpiece), 207 pagini, ediţie unică.

No comments:

Post a Comment

Subtitle Here!



by Dr Dan Waniek, MD

Copyright © 2013


All Rights Reserved.
Copyright Requests Here Please !





Text Here!



||||
„ de ”
“ de ”
ţă ş


ă
â
î
ş
ţ



ăţ
şăţ



Ă
Â
Î
Ş
Ţ





²
³

ʤ


S'il vous plaît, pardonnez le modérateur ! Il a la moderation intense, mais pas vraiment d'intensité dans sa modération. Restez polis, patientez, et vous pouvez tout dire ici chez nous ! Soyez les bienvenus ! Allez-y ! Vos commentaires bienvenus seront tous lus et publiées ! Restez spartiates, mais polis, et vous pouvez tout dire !